Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.
Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.
Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.
Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”
Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu