În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul,
adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru
a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru
că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te
întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru
că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie
neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu
alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o
simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de
schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman
decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un
episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca
să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se
referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu
rost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu