Mult timp am crezut că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic este omul. Nu la nivel declarativ, desigur, pentru că cei care se dezic de progresul tehnic se autocondamnă la o poziţie marginală: hippioţi, călugări ori filosofi. De fapt, chiar şi printre marginali admiraţia şi încrederea necondiţionată sunt mai des întâlnite decât neîncrederea ori vituperările împotriva mersului său etern şi implacabil ascendent. Problema este că progresul tehnic devorează inevitabil vieţi şi suflete de oameni, pentru că cineva trebuie să-şi consume în copilărie şi adolescenţă creierii ca să poată contribui în restul vieţii la propăşire, consumându-şi mai apoi creierii ca adult pentru tot restul vieţii. Iar atunci când, în ansamblu, eforturile sunt din ce în ce mai mari, ajungem la un plafon de unde reiese clar că limitele omului sunt limitele progresului tehnic.
Numai că ceva s-a petrecut în ultimii ani, arătându-mi că lucrurile nu stau cum credeam eu. Din 2005 am intrat cu arme şi bagaje în era digitală. N-am zis eu asta, doar am înţeles şi reţinut. Micile ecrane tactile sunt folosite, statistic vorbind, de sute de ori mai mult decât paginile cărţilor, sălile de gimnastică şi traseele montane. Dacă în copilăria noastră ne rugam de părinţi să ne dea voie afară, acum noi ne rugăm de copiii noştri să mai lase tableta şi calculator şi să iasă din cameră barem pentru un ceas. Efectele la nivel intelectual sunt deja documentate: privaţi de cuvântul scris şi abandonaţi fluxului de imagini, copiii şi adolescenţii rătăcesc drumul spre inteligenţa nativă. Altfel spus, avem acelaşi număr de oameni inteligenţi ca şi în urmă cu două sau trei generaţii, doar că acum încep să nu mai conteze.
În învăţământ, schimbările au început să devină galopante. Mă refer la calitatea umană a celor implicaţi în acest joc de societate: elevi, părinţi şi profesori. Nu doar că elevii ce azi nu mai seamănă cu cei din urmă cu douăzeci de ani, dacă ar fi doar aşa atunci ar fi acceptabil. Realitatea e că elevii din clasa a IX-a nu mai seamănă cu cei dintr-a XI-a, stimulii şi metodele care dădeau rezultate în urmă cu doi-trei ani acum produc efecte brambura, de parcă între timp ne-am fi mutată pe altă planetă, fiecare pe a lui. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva ar schimba lunar sensurile unice de mers ale străzilor din cartierul dumneavoastră. În meseria mea sensurile unice încep să se schimbe în fiecare noapte. Aşa am înţeles eu că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic a fost dintotdeauna şi începe să fie din ce în ce mai vizibil progresul tehnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu