Precursoarele enclopediilor care au făcut gloria secolului XVII erau colecţiile de citate din autori clasici. Organizate sub forma unor indexuri de locuri comune (index locorum communium), florilegiile s-au bucurat de un succes teribil şi au avut distribuţie europeană, fiind redactate în latină. Susţineau că în sutele lor de pagini se află tot ceea ce un om cult trebuie să ştie despre subiectele de care nu are habar. Listele adjectivelor adecvate anumitor teme par să fi fost consultate şi folosite cu fidelitate inclusiv de William Shakespeare. Este de presupus că succesul acestui mod de organizare a ignoranţei a fost atât de mare încât frecventarea lor era o măsură de prevedere dacă voiai să te bucuri de succes. Adică dacă erai suficient de abil încât să înţelegi că nu-ţi faci niciun serviciu păcătuind prin imprevizibilitatea opiniilor despre subiecte de interes general.
Enciclopediile continuă spiritul florilegiilor prin acumularea de fapte, date şi păreri prefabricate, dar la o cotă complet diferită prin ocultarea “vocilor”. Practic, citind o enciclopedie cu greu ne-ar trece prin minte faptul că “cineva” este la originea afirmaţiilor scrise acolo. Printr-o magie accesibilă la vremea aceea doar tiparului, articolul de enciclopedie nu mai are autor, nu mai poate fi legat de nicio fiinţă omenească, este dincolo de îndoieli şi dezbateri. Cititorul are acces necondiţionat la lucruri obiective pe care nu le poate trăi, digera şi asimila, fiind condamnate exact din cauza acestei facilităţi la o glacială externalitate. Victoria tristă a oricărei enclicopedii, a oricărui dicţionar, este aceea de a oferi o cantitate impresionantă de fapte pure, neîntinate de niciun catharsis. Cu multe secole înaintea cloud-ului, ignoranţa era deja riguros organizată alfabetic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu