Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.
Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.
Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu