Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.