Aud că există o coaliţie care afirmă susţinerea pentru familia tradiţională. Mă bucur foarte mult, pentru că şi eu sunt un mare fan al familiei tradiţionale creştine. Cred că aceasta este tradiţia la care ne raportăm, nu? Păi, hai să vedem despre ce vorbim, luând ca reper înţelesul acestei instituţii de-a lungul istoriei europene dinaintea şi din timpul perioadei de aur a creştinismului (până la Marea Schismă). Izvoarele din acea perioadă ne arată cum trăiau urmaşii Imperiului Roman, precum şi migratorii care s-au aşezat peste tot în Europa.
O realitate de care suntem mai puţin conştienţi este faptul că primele secole ale creştinismului au înregistrat o poligamie de facto, mai ales în păturile superioare ale societăţii. Soţia oficială era secondată de concubine, multe dintre ele dintre tinerele sclave aparţinând familiei, asupra cărora bărbatul avea drepturi incontestabile. Aceste maniere s-au perpetuat făţiş de-a lungul întregului Ev Mediu, multe capete încoronate şi, după acest model, nenumăraţi nobili având în patul lor un număr foarte mare de femei. Desigur, Biserica nu a aprobat niciodată acest comportament, dar noi vorbim despre fapte exemplare, petrecute în castele superioare ale societăţii, şi care erau aprobate tacit din grija de a lăsa urmaşi, imposibil de înţeles pentru cineva care trăieşte într-o lume a abundenţei ca a noastră, unde copiii încurcă fără sens lucrurile.
Mai mult decât atât, vârsta de căsătorie a tinerelor fete era undeva la 12 ani, uneori mai devreme. Consimţământul unei fete era considerat valabil la această vârstă. Virginitatea obligatorie, altfel căsătoria se rupea în noaptea nunţii, înainte de a începe. Imposibilitatea cuplului de a avea copii era altă cauză indiscutabilă de divorţ. Avorturile şi contracepţia erau aspru condamnate de Biserică, în acord cu morala precreştină. Surprinderea soţiei cu amantul în flagrant aproba mânia soţului care îi ucidea pe amândoi pe loc şi elimina orice tentativă de răzbunare ulterioară a familiei. Nici măcar nu trebuia plătit un preţ de răscumpărare a sângelui, obsesia pentru puritatea femeii fiind universală şi dincolo de orice discuţie.
Într-o societate a penuriei generalizate, a foametelor periodice şi a marilor încercări în contact cu natura, oamenii şi demonii, bărbatului i se cerea să fie capabil să-şi protejeze familia. Nu doar soţia şi copiii, ci şi părinţii, rudele ajunse la nevoie (văduvele şi orfanii), sclavii şi prietenii. Trebuia să poată pedepsi furtul surprins în flagrant cu moartea, precum şi să fie solidar cu clanul atunci când trebuia răzbunată moartea unui neam sau plătită răscumpărarea exorbitantă pentru sângele vărsat de o rudă. Atunci când nu trebuia să fie pur şi simplu erou, avea datoria să producă hrană şi adăpost pentru familie. Educaţia o făcea prin forţa exemplului, având datoria să devină, după o anumită vârstă, depozitarul viu al Tradiţiei.
Într-o civilizaţie care a cultivat intens mitul cuplurilor înlănţuite de pasiune (Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta), secole de-a rândul căsătoriile nu s-au făcut din dragoste. În romanele sale, Honoré de Balzac nu ezită să le înfăţişeze cititorilor lui, fără teama de a nu fi înţeles, personaje ale căror căsătorii, iniţiate de părinţi sau alte rude, se dovedesc trainice şi fericite. Astăzi, simpla idee că viaţa în comun ar putea fi bazată pe altceva decât pe o puternică pasiune ne-ar umple instantaneu de revoltă. Ce altceva ar putea fi mai important? Păi, să vedem, principiile eterne, codul onoarei, calităţile morale şi sufleteşti. Adică liantul altor vremuri...
Ceea ce cândva constituia familia tradiţională am dărâmat în ultimele secole, piatră cu piatră. Marile familii s-au destrămat atunci când justiţia a devenit monopolul statului. Paralel, injustiţiile de tot felul au crescut exponenţial, semn că justiţia privată a fost mai eficientă şi cu certitudine mai ieftină. Evident, bărbaţii care nu au fost nevoiţi să înveţe cum se mânuieşte o armă s-au înmuiat şi s-au feminizat. Atunci când statul s-a oferit să ne plătească pensiile, a dispărut nevoia practică de a avea mulţi copii. De fapt, aşa cum remarca Joseph de Maistre, într-o lume în care bărbaţii nu mai merg la război, femeile nu mai vor să facă prunci. Atunci când actul sexual şi-a pierdut motivaţia şi sensul, secundarul a devenit principal, plăcerea s-a transformat in scop. Şi aşa au apărut, s-au răspândit şi au devenit legitimi curvi şi curve de toată mâna.
Da, încă ne mai căsătorim un pic, din dragoste, cât ţine ea. Pe copii, dacă nu le putem oferi tot ce poate fi mai bun, preferăm să-i avortăm. Din dragoste. Părinţii ni-i ducem în aziluri, ca să fie mai aproape de cei de vârsta lor, cu care au atâtea în comun. Fireşte, tot din dragoste. Aceasta este familia ameninţată azi, pe ea o numim pompos “tradiţională”. De fapt, dacă mâine am fi aruncaţi într-o familie demnă de acest nume, care dă totul şi-ţi cere jertfă totală, am muri sau, cine ştie, am afla ce este adevărata viaţă. În hăurile modernităţii în care am coborât generaţie după generaţie, doar ignoranţa noastră funciară ne face să confundăm lupta noastră pentru dreptul penisului de a frecventa exclusiv vaginuri cu apărarea familiei tradiţionale, căreia i-am pierdut demult, cu desăvârşire, până şi amintirea coerentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu