Nu ştiu voi, dar eu când aud că “elevii nu înţeleg” mă gândesc automat la adulţi. De la profesorul tâmp care s-a distrat în facultate de i-a crăpat intelectul şi până la tăticul care vine acasă şi se ancorează cu dreapta de telecomandă în timp ce stânga şi-o priponeşte în chiloţi, adulţii poartă întreaga responsabilitate a neştiinţei copiilor. Nu-mi place demagogia şi cei care mă cunosc ştiu că nu-mi flatez elevii nici pe timp de eclipsă, însă lucrurile sunt ceea ce sunt: copiii sunt plastilină în mâna adulţilor. Toţi, fără excepţie, îi educăm: şi doctoriţa care le dă scutiri pe naşpa, şi oamenii politici care vorbesc ca porcul, şi umoriştii care fără porcoşaguri nu mai fac pe nimeni să râdă. Toată societatea este antrenată în efortul constituirii unui mediu intelectual motivaţional pentru copii. Iar rezultatul este măsura noastră, a tuturor.
Nu poţi să te ascunzi în spatele argumentului “elevii nu înţeleg” pentru a arunca peste bord canonul literar românesc. Nicio generaţie nu se naşte mai deşteaptă sau mai proastă decât celelalte, toate au procentul lor de idioţi şi de genii. Dacă celor de azi le vine greu să-l înţeleagă pe Sadoveanu, nici nouă nu ne-a fost uşor. Dar am avut acasă cărţi, pentru că televizorul era capturat de Ceauşescu, am avut profesori care au avut răbdare să ne pună întrebări la fiecare virgulă, la fiecare sens ascuns, transpunându-ne şi în Hanul Ancuţei, şi la scăldat cu Nică a Petrei, şi la lacul codrilor albastru al bădiei Mihai. Fără călăuze n-am fi ajuns acolo, iar dacă am ajuns unde am ajuns nu e pentru că generaţia mea ar fi înţeles implicit mai bine.
Am să forţez lucrurile şi-am să afirm că scopul Baltagului nu este să-l facă pe elev să iubească lectura, deşi admit că se poate întâmpla excepţional şi asta. Nu sunt orb, ştiu că mai uşor faci un elev să citească un Harry Potter decât un Ionel Teodoreanu, indiferent dacă îmi place sau nu. Zilele astea unul dintre copiii mei a isprăvit o carte, şi de atunci încă două, pornind de la Micuţul Nicolas a autorilor francezi Sempé şi Goscinny. Acestea sunt cărţi care fac copii cititori activi, rolul Baltagului este acela de a-i face români. Pentru că Sadoveanu şi Slavici, Caragiale şi Gârleanu sunt perfuziile românismului în absenţa cărora am putea probabil creşte producţia de cititori la hectar, dar incolori, inodori, insipizi, şi deloc români.
Ideea abandonării marilor texte nu e nouă, a şi fost aplicată cu mare succes pe aiurea. În Franţa începutului de secol XXI s-a scos orice text literar mai vechi de secolul XX. Adică fără Victor Hugo, fără Emile Zola, fără Pierre Corneille, fără Molière şi fără Jean de La Fontaine. Fără nimic din ce a consacrat Franţa în universalitate. Cu ani în urmă, o franţuzoaică reflecta cum e cu putinţă ca unii să ştie atât de multe lucruri despre ţara ei departe de ea, în timp ce francezii se concentrează egoist asupra lor înşişi. Interogaţia e de domeniul trecutului, în curând cei din afara Franţei vor şti despre ea ceea ce tinerii francezi ignoră cu desăvârşire. Eu nu cred că suntem inconştienţi, că repetăm fără să vrem erorile altora. Cred, dimpotriva, ca vânăm aceleaşi rezultate, păcălind pe cine putem cu aerele noastre de "sainte nitouche".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu