Printre maladiile moderne trebuie să numărăm şi discontinuitatea. Ne trăim viaţa încercând să gestionăm o dureroasă certitudine a rupturii, sau măcar s-o uităm pentru o vreme. Nu e deloc dificil să ne dăm seama de unde ne vine. Dar haideţi să vedem cum stăteau lucrurile atunci când oamenii se simţeau, spre deosebire de zilele noastre, solidari şi la bine şi la rău.
În castelul medieval exista un singur dormitor nupţial, cel al seniorului şi al soţiei sale. Modelul trebuie să fi fost haita de lupi, unde se împerechează doar masculul alfa şi femela alfa. Doar ei puteau avea intimitate şi nici ei nu dispuneau de toată încăperea: dacă îmbrăţişările lor erau după perdelele patului masiv cu baldachin, pardoseala era ocupată de cavalerii care se culcau direct pe piatră. În Tristan şi Isolda, pentru a ajunge la amanta lui, Tristan este nevoit să păşească peste trupurile celor care dorm pe jos. În restul castelului se doarme peste tot, începând cu sala de mese unde sforăie cei care s-au îmbătat, apoi pe culoare, prin poduri, prin fânare sau direct sub cerul liber.
Nici casele iobagilor nu oferă vreo intimitate în sensul modern al cuvântului. Se doarme în jurul focului, se doarme pe paturi făcute să adăpostească patru-cinci copii. Cel mic, de ţâţă, doarme neapărat lângă părinţi. Cei mai mari ies vara din casă. În mănăstirile clunisiene călugării nu au chilii, ci se află câteva zeci într-o sală mare, neavând nicio clipă de singurătate. Doar stareţul are un spaţiu strict al lui, pe care nu-l împarte cu nimeni, asemenea pustnicilor. În toată lumea din vechime se doarme claie peste grămadă, se doarme în biserici, în moschei şi-n sanctuare, iar singura şansă de a fi tratat ca un rege este să te primească cineva la el, atunci regula de aur este fără greş să ţi se ofere tot ce se poate mai bun, uneori complet disproporţionat cu statutul tău social.
Se spune că prima traumă pe care o resimte omul modern este atunci când părinţii îl culcă separat de ei. Depărtarea de corpul mamei este probabil rădăcina senzaţiei de discontinuitate care nu-l va părăsi niciodată. Anii copilăriei şi adolescenţei în care are camera lui vor cimenta pentru totdeauna chinul nedesluşit din copilărie. Avem o civilizaţie a separaţiei. Blocajele empatice ar putea avea originea acolo, şi de aici toate eşecurile noastre în relaţiile interumane. Dacă este aşa, şi suspectez că este, atunci zidurile din jurul nostru intră într-o zi în mintea noastră, şi nicio dinamită nu le mai poate îndepărta.
De aici vinovăția, rușinea și minciuna care justifică separarea. Iar ce e și mai tare e că altfel nu se mai poate.
RăspundețiȘtergere