Sunt agnostic, dar mă tratez

Auzim prea des, pe reţelele de socializare, replica: “Nu sunt ateu, sunt agnostic.” Un fel de nici-nici, nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, nici cu puntea, nici cu luntrea, nici cu Tanda, nici cu Manda, nici cu calul, nici cu sacul, nici de-a dura, nici de-a berbeleacul. O stare de ingenuitate filozofică aşa, ca o virginitate din gumilastic, tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fierul, iute ca purcelul. Şi, dacă-i iei la trei păzeşte şi le zici că-i totuna cu a afirma răspicat că sunt bolovani, se încruntă intelectualiceşte şi-ţi lipesc definiţie din ditamai dicţionarul: “a person who holds that the existence of the ultimate cause, as God, and the essential nature of things are unknown and unknowable, or the human knowledge is limited to experience.”

Dragii mei proşti, văd că insistaţi, de aceea am să vă explic. Etimolgic vorbind, şi pentru mine etimologia este totul, adică ce-au spus vechii greci despre un cuvânt este reperul, restul sunt abureli, mers de-a buşilea, crăceli, elucubraţii şi alte acrobaţii, deci etimologic vorbind, αγνωστως (agnostos) înseamnă, după Bailly (1901): “care nu ştie, ignorant”. Deci prost. În Tezaurul grec-francez apărut la 1850, lucrare de referinţă printre grecizanţi, αγνωσία (agnosia) este “absenţa cunoaşterii, ignoranţa unui lucru”. Deci, oricum o dăm, tradus în ciobaneşte a fi agnostic e totuna cu a fi prost, iar starea este prostie. Eh, îmi mai zic uneori că să vezi, că ei au o poziţie filozofică, că sensurile s-au schimbat, au evoluat, le-au crescut creastă, pene şi mărgele.

Fiţi serioşi, singurul lucru care a evoluat este prostia, sensurile fundamentale rămân acolo. În momentul în care afirmi că Dumnezeu este incognoscibil, şi de aceea te cheamă pe tine Gigi Agnosticu’, tot fraier se cheamă că eşti. Fireşte că esenţa lui Dumnezeu ni se refuză, că doar nu-i de vânzare la supermarket, dar asta nu se face pe noi, credincioşii, să-L alungăm într-un... hm... colţ? al preocupărilor noastre, alături de tot soiul de lucruri inutile şi pe care le lăsăm din lene să se umple de praf. Imposibil de cunoscut cum este, Dumnezeu ne arată suficiente despre El, şi asta poate constitui subiectul unor intense preocupări.

Sigur că marii teologic apofatici exact în faţa imposibilităţii pure de a-L cunoaşte pe Dumnezeu îngenunchează şi ei, dar o fac, cum să zic? Poetic. Adică nu-i totuna să te hlizeşti superior: sunt agnostic, nu ateu, sau să zici  că da, Dumnezeu ni se sustrage, dar nu pentru că ar fi prea mărunt, ci pentru că e prea mare. Nu distanţa de El ni-L refuză, ci excesul covârşitor al apropierii de El. În rest, ce să vă mai spun, băieţi? Mai puneţi şi voi mâna pe dicţionare. Că astea nu ni se refuză, ba dimpotrivă.