Esenţa Textului

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatiha. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.


Toată al-Fatiha e condensată în primul verset: bismillah ar-rahman ir-rahim. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos. Este formula sublimă de consacrare a tuturor acţiunilor musulmanului, este mantra sfinţirii fiecărui gest legitim, oricât de anodin ar fi el. În tradiţia vie, totul este consacrat lui Dumnezeu, cel Cald, cel Glacial. Cel Pe-măsura-noastră, cel Nemăsurat. Cel Apropiat-nouă, cel Superb. Suma contrariilor şi topirea tuturor asperităţilor. Cel care Există şi în afara Căruia nimic nu se află. Cel despre care un verset coranic spune că “e mai aproape de om decât vâna lui jugulară”, şi care concomitent e de nepătruns.

Întreaga formulă de binecuvântare, basmallah, este cuprinsă în litera ba, spune califul ‘Ali. A doua literă a alfabetului, imediat după ‘alif, litera ba are aspectul unei cupe cu deschiderea în sus, sub care se află un punct. Cu ea începe Coranul. Cu această a treia esenţializare, spirala părăseşte sfera kalamului (teologia islamică) pentru a intra direct în cea a simbolismului sacru. Ba este o literă-cupă, este vasul sacrificial care colectează Soma vedică, Amrita hindusă, Haoma mazdeeană, Ambrozia grecilor şi Sângele christic. Este figuraţia geometrică a unui triunghi cu vârful îndreptat în jos, adică exact aceeaşi prin care este desemnată inima. Există o indubitabilă legătură, în toate tradiţiile, între simbolul cupei şi al inimii, într-atâta încât se poate vorbi de o echivalenţă. Despre sensul adânc al inimii în esoterismul islamic, un hadith qudsi ne spune: “Cerul şi Pământul nu Mă pot încape, dar inima dreptcredinciosului Mă cuprinde.” Inima unui walî (om sfânt), mai “mare” decât tot universul, este transliteraţia la scara văzutelor a literei ba, cupa în stă să izvorască tot Coranul…

Există în islam o ştiinţă, expusă de Seyidi Mohyiddin, în Revelaţiile mekkane, şi care se numeşte ilmul-huruf (ştiinţa literelor). Postulatul ei de bază este acela că universul este simbolizat de o carte, ale cărei versete sunt toate scrise de Pana Divină (al-Qalamul-ilahi). Literele acestei cărţi sunt esenţe eterne. Punctul de cerneală de sub litera ba, din basmallah, este concomitent prima picătură căzută din Qalam, este spiritul divin, ar-ruh. Este punctul principial, fără formă şi fără dimensiune, indivizibil, singura imagine a Unităţii divine. Spre deosebire de Coran, de al-Fatiha, de basmallah, acesta este nepronunţabil, deci superior tuturor cuvintelor. Ajunşi la el, suntem nu doar mai aproape de Centru decât am fost în fiecare segment al spiralei hermeneutice de până acum, suntem în chiar Centrul însuşi, locul în care se absorb toate contrariile, în care îşi pierd sensul toate opoziţiile, în care se şlefuiesc şi se îmbină toate antinomiile. Suntem înaintea şi după sfârşitul Timpului, suspendaţi în starea de graţia a unei lumi ce stă să înceapă, odihnim în pacea celei ce-a intrat în amintire…