Se spune că la o vreme, în capitala imperială a Japoniei, Kyoto,
era un bătrân care vindea ceai. Primăvara îşi ducea căruciorul sub florile de
cireş, toamna căuta locul cu frunzişul cel mai des. Oamenii mergeau cu plăcere
să cumpere ceai de la el, pentru că locul în care vindea era întotdeauna
magnific, şi ceaiul avea negreşit gust bun. Ca să nu mai fie nevoit să răspundă
la întrebările legate de preţ, care probabil îl plonjau într-o perplexitate
nepotrivită cu spiritul comerţului, a scris pe o bucată de ceva, ce vreţi voi,
n-am idee pe ce anume şi cu ce anume scriau japonezii în vremea aceea pe care
nu m-am străduit s-o precizez. Textul însă merită cu prisosinţă: “Arigato,
puteţi să-mi oferiţi pe ceai 100 de monede de aur, sau jumătate de gologan, pot
chiar să vi-l dau gratis. Un singur lucru nu pot, şi anume să vă propun un târg
mai bun ca acesta. Sayonara.”
Mai spune legenda că bătrânul n-ar fi acumulat niciodată
absolut nimic, mulţumindu-se să-şi ţină zilele. Atunci când anii nu i-au mai
dat voie să împingă căruciorul, l-a ars şi s-a retras în munţii albi ai
Japoniei, petrecându-şi ultimii ani în meditaţie. Se mai spune că bătrânul ar
fi fost maestru zen, unul din neştiuţii maeştri care nu au avut niciodată
ucenic, pentru că nu-i greu să fii maestru, dar e lucru cu dichis să se
lipească ucenicii de tine, nefiind cuviincios să-ţi faci reclamă ca maestru,
un pic cam cum e interzis astăzi să-ţi faci promo ca avocat, lucru cu dichis
spuneam, care se rezolvă strict prin predanie, trebuie cineva să-ţi aducă turma
de discipoli şi să-ţi încredinţeze păstorirea lor, altfel cum pricepe prostul
că tu eşti deştept şi-l poţi traversa pe el marea înot? Lui nu i-ar fi adus nimeni pe nimeni.
Eu zic că legenda se înşală, bătrânul nefiind maestru zen,
ci profesor de economie. Iar noi, acum, suntem elevii lui. Pentru că
întrebarea la care s-a străduit să dea răspuns era una fundamentală: “Cât costă
ceva?” S-a sumeţit cândva Karl Marx să ne dea o definiţie a preţului, una de
gospodină care salvează ziua salvând ciorba: “preţul este valoarea de schimb
exprimată în bani”. Puţini dintre noi n-au luat un zece la lecţia asta, fără să
observăm că valoarea epistemologică a definiţiei marxiste nu-i mai brează ca o
afirmaţie de genul: “elefantul şi floarea-soarelui sunt înrudite, întrucât
ambele au o tijă”. Ani mai târziu, Jean Baudrillard aduce o corecţie: “preţul
incorporează valoarea-semn”. Cu alte cuvinte, suntem dispuşi să plătim, pe lângă
costul de producţie + profitul, o sumă impresionantă pentru încărcătura
simbolică a unui produs. Plătim mai mult pentru o maşină sexy decât pentru un
simplu sicriu pe roţi, plătim mai mult pentru promisiunea frumuseţii dintr-o
cremă decât pentru unsoarea de găină şi suntem dispuşi să ne ruinăm pentru o
casă care să sublinieze cât de importanţi suntem noi în ochii celor care ne
cred importanţi.
Ei bine, eu cred că şi neamţul şi francezul ar trebui să se
ducă să bea un ceai. Amândoi pe-o băncuţă, sub flori de cireşi, meditând la ce
spune profesorul de economie japonez: “Nu există comună măsură între lucruri,
de aceea nimic nu este echivalentul a nimic. Dăruiţi-mi ceva, vă voi dărui un
ceai. Nu-mi dăruiţi nimic, permiteţi-mi să vă dăruiesc un ceai. Eu vând fără să
dau atenţie la superstiţia pieţei, ceaiul meu valorează exact cât credeţi că
valorează. Aveţi dreptul să vă răzgândiţi, să-l cotaţi bearish azi faţă de
ieri, bullish ieri faţă de azi. Aveţi chiar privilegiul de a crede că nu
merită nimic.” Nimic nu costă nimic. Lucrul e un dar, preţul e un furt. Plecăciuni
bătrânului maestru zen. Multe plecăciuni. Plecăciuni. Încă plecăciuni.
Plecăciuni adânci. Plecăciuni.
da...
RăspundețiȘtergere