Citim în Agni Purana că titanul Hiranyakaşipu a luat decizia de a-l învinge pe Vişnu, lucru care nu putea fi dus la îndeplinire decât dacă ar fi devenit invincibil. Prin asceză şi meditaţie titanul l-a înduplecat pe Brahma, care i-a promis îndeplinirea unei dorinţe. Hiranyakaşipu s-a rugat să nu poată fi omorât “nici ziua, nici noaptea; nici de om, nici de fiară; nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ.” Brahma s-a înduplecat.
Mai aflăm din versetele Puranei că cel care devenea astfel stăpânul celor Trei Împărăţii (cea a îngerilor, cea a oamenilor şi cea a titanilor), avea un fiu numit Prahlada, adorator al lui Vişnu. După ce a încercat în zadar să-şi omoare băiatul, puternicul Hiranyakaşipu l-a întrebat de ce mai crede în zeul care cedase, alungat de tatăl său. Pentru că Vişnu este peste tot. Cum, peste tot? Chiar şi în coloana asta? Chiar şi, a fost răspunsul fidelului Prahlada. Uzurpatorul puse mâna pe un topor cu care lovi în coloana cu pricina. Din ea ţâşni Narasimha, avatarul jumătate om-jumătate leu, care-l luă pe Hiranyakaşipu în gheare, îl ridică de la pământ şi-i rupse pieptul, omorându-l.
Cel care a restaurat cele Trei Împărăţii nu era nici om, nici fiară, ci jumătate om-jumătate leu. Titanul şi-a dat sufletul în braţele lui Vişnu, adică nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ. Petrecându-se aceasta în amurg, n-a fost nici ziua, nici noaptea. Astfel, Brahma nu şi-a călcat nicicum generozitatea.
Undeva în Simulacres et simulation, Jean Baudrillard notează: “Ne trebuie o teorie a catastrofei!”Primul pas îl face el însuşi, admiţând că ipoteza hazard este fără fundament, că lanţurile cauzale pot fi rupte prin seducţie, dar că nu se rup orbeşte şi că doar ignoranţa noastră ne împiedică să intrăm în coerenţa ansamblurilor haotice. A admite că o teorie coerentă a accidentului e cu putinţă este totuna cu a-i distruge obiectul: catastrofele anticipabile îşi pierd aspectul terifiant şi pot fi reproduse în laborator. Dinaintea începutului a ceea ce numim Istorie, versetele Puranei hinduse evocă un comportament generator de catastrofă.
Dacă aş formula în termeni matematici, l-aş numi "tentaţia lui 100%". Dacă nu mi-ar fi teamă de echivocul paradoxurilor, aş vorbi despre "chemarea absolutului mic". Preferând însă expresia clară, voi spune că lumea lui Hiranyakaşipu implodează din cauza dorinţei lui nesăbuite de a o domina prin control fără rest. Nebunia care-l va pierde e sintetizată în dorinţa pe care i-o îndeplineşte Dumnezeu Născătorul: nici ziua, nici noaptea, nici de om, nici de fiară, nici în cer, nici pe ape, nici pe pământ… Se spune că, dacă Providenţa vrea să piardă un nerod, îi îndeplindeşte o dorinţă. Sigur de infailibilitatea asigurată astfel, titanul purcede la cucerirea Pământului, a Paradisului şi a Infernului, instaurând peste tot, în locul Legii, propria sa lege. Vrând absolut totul, sfârşeşte pradă absolutului mic, parodiază prin dominaţia lui aparentă şi despotică Absolutul celălalt, pe care-l maimuţăreşte şi a cărui esenţă îi scapă.
Doctrina ciclurilor cosmice formulată în Mahabharata prezintă temporalitatea ca pe o spirală descendentă. Simbolul acesta, care se întâlneşte sub diferite forme în toate doctrinele sacre, poate fi utilizat şi în teoria intuită de Baudrillard: drumul unei spirale nu trece niciodată de două ori prin acelaşi punct. Altfel spus, întotdeauna există între un cerc şi cel contingent un ecart care face ca cercurile să rămână în permanenţă deschise. Efortul titanului e îndreptat împotriva dharmei (deci a Fiinţei): dorind să controleze în mod absolut cele Trei Lumi, vrea să transforme spirala cosmică într-un cerc închis, imobil, care să fie la adăpost de o restaurare spirituală, în al cărui centru să se afle tot el. Lucru care ţine de imposibilitatea pură.
Nici om, nici fiară… nici ziua, nici noaptea… nici în cer, nici pe ape, nici pe pământ… între nici şi nici, un spaţiu cât un fir de păr, buturuga mică despre care-a vorbit un hâtru, fracţia neglijabilă care împiedică formarea lui 100%, ecartul care îndepărtează ineluctabil spirele, poarta strâmtă a Evangheliei, isthmul sufiţilor – însă suficient de mari toate ca să coboare şi să se încarneze prin ele Vişnu, Dumnezeu Păstrătorul. Intuiţia lui Baudrillard este corectă: o teorie a catastrofei şi a comportamentelor generatoare de cataclisme este deplin cu putinţă. Cu un singur amendament: această intuiţie este post-factum. Formulată în negura veacurilor, teoria catastrofei ne-a fost demult încredinţată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu