Sacrul e scandalos, ofensator şi până la urmă inacceptabil

În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor, Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marii bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau firea (dharma). Întotdeauna când Logosul se antrenează într-o operaţiune de deratizare, o va face eliminând cele ce sunt nefireşti. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de cineva cu puterile lui Krişna nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă aşa cum este el. Nu putem şti, nici măcar nu ne putem imagina cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se va fi frânt ca un băţ de chibrit… Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi cândva setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Şi cum e desigur normal, peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete încât l-a chemat pe Krişna să i-o astâmpere. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, sub-omul, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. “Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete.”

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai corect mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita ne-o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: “Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!” Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Să ne amintim de faptul că îngerii din Scriptură, de fiecare dată când se întâlnesc cu oamenii, spun negreşit: “Nu vă temeţi!” Acest din urmă aspect, insuportabilul, merită răgazul câtorva cuvinte, în conjuncţie cu dureroasa şi problematica ratare a Întâlnirii.


Utanka este prototipul omului a cărui căutare nu poate trece dincolo de exoteric. E plin de râvnă, dar până la urmă obtuz. Nu înţelege esenţa destinului şi nici raportul pe care îl are Cel-aflat-în-afara-timpului cu succesiunea temporală. La etajul la care vieţuieşte el, lucrurile se împart antinomic în bune şi rele, de exemplu evitarea unui masacru e bună în sine iar masacrul este un rău obiectiv, inexplicabil, imposibil de recuperat – un dualism iremediabil care nu ajunge la advaita vada (non-dualismul vedic). Mila lui Krişna, care i se arată în chip de slavă, este zadarnică, pentru că Utanka nu învaţă să treacă mai târziu dincolo de formă. Este prototipul căutătorului în plan orizontal, lipsit de percepţia planului vertical. De aceea, în final, el nu poate primi decât ceva aflat la nivelul percepţiei sale: apa proastă pământească în locul nectarului ceresc al nemuririi…

În funcţie de condiţiile ciclice, Sacrul poate fi nevoit să se manifeste sub forme din ce în ce mai lipsite de măreţie, asumându-şi grandios inclusiv ridicolul. Iisus avertizează undeva în privinţa acestui lucru: “Cele ce faceţi pentru aceşti fraţi mai mici ai mei, pentru mine le faceţi.” Între lumea noastră şi lumea de dincolo există o relaţie de inversă proporţionalitate: cele ce sunt mari aici sunt mici dincolo, iar cele ce sunt mici dincolo sunt mari aici. În Evanghelia lui Luca, Iisus vindecă un orb: “Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit.” (8:22-25) Scuipatul Logosului nu mai este secreţie blamabilă, ci vehicul al harului. De aceea, prima privelişte pe care o are cel ce-şi capătă vederea prin el este cea reală, a lumii noastre aşa cum-este-ea din perspectiva Lumii de Dincolo. Numai că Iisus nu-l poate lăsa să vadă în adevăr fără să fie pregătit pentru asta. De aceea este nevoie de un al doilea gest, pentru ca orbul să fie adus la numitorul comun al celorlaţi pământeni…

Scuipatul lui Iisus este echivalentul urinei lui Krişna. Ambele sunt la fel de şocante, ambele stârnesc reacţii mergând de la repulsie la oroare. Par să încalce în egală măsură prescripţiile Legilor din tradiţiile în care au loc. În sufism, esoterismul islamic, există un concept numit barzakh. Este un punct de întâlnire între cele două lumi, cea terestră şi cea a realităţilor eterne. Se poate traduce prin istm, şi corespunde porţii strâmte din Evanghelii, atât de prezentă în injoncţiunile lui Iisus, sau gâtlejului balenei prin care trece Iona, cel din Vechiul Testament. E un punct de trecere pentru cei chemaţi, şi un punct de gâtuire pentru cei care nu au ce căuta pe acolo. De aceea, într-un fel sau altul, e păzit de o gorgonă cu aspect terifiant, de o ultimă hidră care face totul ca să împiedice libera trecere dintre un tărâm şi celălalt. Este ultima bătălie pe care trebuie s-o dea ascetul înainte de a intra în lumea devaşilor, aceea în care trebuie să renunţe la tot ceea ce l-a ajutat până atunci, altfel tot ce i-a fost benefic devine, pentru el şi doar pentru el, obstacolul final. Acesta este şi sensul tulburătoarelor vorbe pe care le rosteşte, undeva în veacul al XI-lea, în China profundă, un enigmatic maestru al buddhismului zen: “Ucenici ai Căii, dacă doriţi să vedeţi limpede Dharma aceasta, nu vă lăsaţi amăgiţi. Fie că vă întoarceţi în afară sau înăuntru, orice aţi întâlni ucideţi. Dacă vă întâlniţi cu Buddha, ucideţi-l pe Buddha. Dacă întâlniţi patriarhii, ucideţi patriarhii. Dacă întâlniţi Arhaţii, ucideţi Arhaţii. Dacă vă întâlniţi părinţii, ucideţi-vă părinţii. Dacă întâlniţi rudele, ucideţi-vă rudele. Atunci, pentru prima oară, veţi vedea clar.”

Pretenţia noastră ca sacrul să fie raţional, deci confortabil, este cea mai bună dovadă a nevredniciei noastre intelectuale. În Imperiul Roman, tolerant cu toţi zeii, creştinii au fost prigoniţi zeci şi zeci de ani pentru că teologia lor proaspătă era exact aşa cum trebuie să fie: un scandal. Scleroza romană i-a trimis la lei pe cei care pretindeau că zeul lor fusese răstignit pe cruce şi că păstrează legătura cu el bându-i sângele şi mâncându-i carnea. Încercaţi să vă imaginaţi oroarea şi scârba profundă pe care o resimţeau romanii în faţa acestor mistere care, în ochii lor nătângi, nu erau decât pretenţii scandaloase şi absurde, blasfemii la adresa Divinităţii pentru care oricine putea fi condamnat la moarte. Nouă ni s-au banalizat toate acestea, Iisus ni s-a şlefuit şi tocit până la irelevanţă, religia s-a îmblânzit din negândirea noastră şi poate n-ar strica, pentru a o recepta în toată măreţia ei, să ne uităm la ea cu uimirea romanilor de altădată, dar fără stupoarea lor tâmpă.

Sunt tentat să adaug că mai există, în povestea lui Utanka, o dimensiune tragică: întâlnirea cu Sacrul, ratată o dată, nu se mai produce nicicând. Nu-i ca-n filme, nu există o a doua şansă. Ce se pierde, nu se mai poate răscumpăra niciodată. Nemurirea nu te tentează de două ori, uneori nici o singura dată. Iar măsura nu ţi-o poţi da decât o singură dată, pentru că nu ai decât una. Molateca fâlfâire a aripii serafimului e tunet pentru cel ce ştie s-o asculte. Nu există mai mare iluzie decât aceea că sacrul ar trebui să fie sursa liniştii noastre. Sacrul este, dimpotrivă, sursa tuturor neliniştilor din viaţa noastră. Este, în raport cu lumea noastră aplatizată, o grandioasă monstruozitate…