“Aceasta e de pe vremea când a început dezordinea. Orice le trebuia [oamenilor] se afla în această a Doua Lume, dar ei doreau mai mult... Oamenii au început să se certe şi să se lupte, iar apoi au început războaiele între sate. Încă mai existau câţiva oameni în fiecare sat care cântau cântecul Creaţiei lor. Dar oamenii nemernici râdeau de ei, până când n-au mai putut cânta decât în inimile lor. Chiar şi aşa, Sotukknang [Stăpânul Universului]... le apărea acestora.
“Femeia Păianjen îmi spune că în această lume se răspândeşte trădarea”, a spus el. “Am hotărât că trebuie să facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem această a doua Lume cât mai curând pentru a vă pune la loc sigur pe voi cei care încă purtaţi cântecul în inimile voastre.”
Aşa că, din nou, aşa cum a fost şi cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpământeană oamenilor aleşi. Când ei s-au aflat în siguranţă sub pământ, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya şi Palongawhaya, să-şi părăsească posturile de la capetele de nord unde stăteau pentru a menţine Pământul în rotaţia potrivită.
Gemenii şi-au părăsit anevoie posturile atunci când lumea, pe care n-o regla nimeni, cu echilibrul pierdut, se rotea nebuneşte, în timp ce se rostogolea repetat. Munţii plonjau în mare într-o împroscare uriaşă, mările şi lacurile se revărsau peste uscat; iar cum lumea se învârtea într-un spaţiu rece şi lipsit de viaţă, ea se transforma în gheaţă.
Acesta a fost sfârşitul celei de-a Doua Lumi, Tokpa."
(Cartea indienilor Hopi, text consemnat de către Frank Waters)
Acest fragment din memoria amerindienilor Hopi confirmă absolut toate tezele lui René Guénon despre “sălbatici” (care se regăsesc fără excepţie la Joseph de Maistre). Întâi de toate, aceea că “sălbaticul” nu este un primitiv, ci o aşchie sărită din copacul civilizaţiei. Hopi conservă o memorie atât de venerabilã încât ceea ce noi numim “istorie” pare o fabulă închircită.
Ei ştiu de exemplu că pãmântul este rotund şi că lumea a fost distrusă puternic în câteva rânduri, prima oară cu gheaţă, a doua oară cu apă. Mai ştiu că lumea va mai fi distrusă a treia oară, cu foc. Mărturia primei distrugeri este localizarea nordică a Hiperboreei, azi acoperită cu gheţuri. Despre potop, nu există tradiţie fără mărturii textuale. Apocalipsa va fi, ştim din nenumărate surse, o purificare prin foc.
Interesant este că înţelepciunea oamenilor Hopi a mers până la identificarea cauzei degenerării: dezordinea. Iar simptomele sunt: a) a dori ceea ce nu trebuie; b) a lupta pentru ceea ce doreşti; c) a abandona cântecul Creaţiei (firea, dharma) şi a râde de cei ce-l păstrează. Mă întreb dacă lumea noastră nu este deja coaptă de distrugere: a) avem o “filosofie a dorinţei” (freudianismul, azi toată lumea ştie ce rău e să-ţi “refulezi” o pohtă); b) avem o “filosofie a luptei” (pragmatismul, criteriul rentabilităţii ca motor şi unic scop al organizării); c) am pierdut sensul ritualurilor şi am uitat doctrinele metafizice (este unanim acceptat că ritualul este “împotriva creativităţii” iar teoria, în caz că mai acceptă cineva că ar fi bună la ceva, nu-şi mai găseşte sens decât dacă serveşte trecerii rapide la practică).
Detaliile catastrofei sunt surprinzător de precise: cei ce păstrează cântecul Creaţiei “în inimile lor” sunt ascunşi într-o lume subpământeană (Agartha?), în vreme ce pământul îşi pierde “echilibrul” după ce fusese lăsat la voia lui de gemeni (avem dreptul să ne gândim la mutarea polilor magnetici?).
Fragmentul face referire la moartea Celei de-a Doua Lumi, acoperită cu gheaţă. Trecerea de la Treta-Yuga la Dwapara-Yuga, conform hinduismului, potopul trebuind să fie trecerea de la Dwapara-Yuga la Kali-Yuga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu