Cum moare vaca românească

În urmă cu doi ani, deci prin februarie 2014, mă aflam cu un vecin de la ţară cocoţat pe-o căruţă de fân. Era momentul acela din an când ţăranii cu vite şi oi multe cumpără furaje de la cei care-au recoltat peste nevoi şi-au avut suficientă răbdare să le valorifice când iarna se îngână cu primăvara. O vacă din rasa Bălţată românească făcea pe atunci cam 4-5.000 lei. Litrul de lapte pleca la procesator cu 1,4-1,8 lei, aşa că preţul vacii era mai mult teoretic, se vindea numai dacă murea bărbatul în casă, ori la o mare nevoie de bani, şi atunci prin vecini, că nu ajungea nimeni la iarmaroc cu vaca. Cam pe vremea aceea, un văr de-al soţiei, din Moldova, s-a gândit să-şi facă microfermă de vaci, avea deja 3 vaci Holstein şi-a mai cumpărat 20 de juninci. Om cu salariu bunişor, şi el, şi nevasta, angajaţi la stat amândoi, dar ţărani în toată puterea cuvântului, au strâns bani să-şi cumpere animalele, aveau deja pământuri, au mai luat şi tractor din Italia, apoi utilaje, apoi alte pământuri. Să nu rămână oamenii simpli lefegii, să fie stăpâni în bătătura lor.

Vărul a plătit om să-i pască vacile pe păşunea lui, pentru că în comuna aceea de oameni leneşi din Moldova n-a mai rămas palmă de loc pe care s-o mai poată concesiona primăria. Practic, când islazul s-a terminat de împărţit, primarului i-au mai rămas doar vorbele: “Care mai vreţi să creşteţi animale, cumpăraţi pământ şi făceţi-vă păşuni!” Acolo toţi cresc animale, multe animale, şi vaci, şi oi, şi capre. S-a gândit să cumpere şi 3-4 vaci pe rod, să aibă angajatul ce mulge şi să-i facă salariu. Scumpe vacile Holstein şi mai bune producătoare decât Bălţatele noastre. A umblat 3 judeţe pentru 3 vaci, şi nimeni n-a vrut să-i vândă nimic. La un simplu calcul reieşea că fiecare vacă adultă îşi rambursează preţul numai din lapte în 6-8 luni, fără viţel şi fără subvenţie. De ce i-ar fi vândut cineva un animal pe care trebuie să-l întreţii 4 ani până la prima lactaţie, care oricum nu e la potenţialul deplin?

Atunci, pe căruţa de fân, mi-a zis ciobanul Ion că preţul vacilor e musai să crească, în maxim 3 ani vom avea vaci cu 10.000 lei. Păi, de ce? zic eu. Păi, fii atent: acuma vacile Bălţate sunt însămânţate mai ales cu spermă de la taurine de carne, Charolaise şi Belgian Blue (moda asta era în Ardeal, nu şi în Moldova). Viţeii se duc undeva la 100-120 kg în 5-6 săptămâni, şi asta numai cu laptele vacii şi ceva ouă. Ţăranul scoate cu minim de efort 1.800-2.200 lei, ceea ce e o afacere cât se poate de bună. Pe un tăuraş Bălţat nu ia mai mult de 1.200 lei cu aceleaşi costuri de producţie, iar pe o junincă nici 1.000. Toţi vor hibrizi de carne, iar între timp efectivul de vaci îmbătrâneşti şi nu ai cu ce să-l reînnoieşti. Mai mult, cererea de vaci creşte, dacă nu moare proprietarul nimeni nu vinde. Era anticiparea unui om fără multă şcoală, dar învăţat să citească semnele economiei din mers. Ce nu ştia, şi nici nu cred c-a învăţat de atunci să anticipeze, a fost cursul agriculturii româneşti dictat din birourile de la Bruxelles şi de la Bucureşti.

În noiembrie 2015 aveam în gospodărie 2 vaci adulte şi 3 juninci. Pe ultimele le crescusem de la înţărcare (2 luni) şi aveau la vremea aceea cam 2 ani. După toate calculele mele, peste încă un an şi jumătate urma să am 5 vaci cu lapte. La preţurile şi cu piaţa de atunci, puteam trăi cu ajutorul lor. Desigur, fără să includ în buget concediul în Caraibe, dar nu asta e problema, pentru că nu-ţi arde să te prăjeşti în Caraibe când vacile te aşteaptă acasă. Cu ceva vreme înainte descoperisem o nişă interesantă: cumpăram viţei de 3-4 zile din fermele mari, îi duceam spre 100 kg şi-i vindeam la îngrăşătoriile de taurine. Trucul era simplu: fermele mari, care vindeau lapte scump la procesator, erau încântate să scape de viţei, pentru ele un fel de balast. Pe de altă parte, laptele meu şi ceva lapte achiziţionat ieftin de la ţărani făcea produsul rentabil. Nu foarte mult, dar suficient încât să alerg toată ziua pentru începutul acela de afacere, să fac rost de hârtii, să am grijă de viţei să nu facă diaree (mă învăţase un cioban cum să-i “închid” cu fiertură de rădăcină de porumbar, dar cu grijă, să nu se înfunde de-a binelea), etc.

Prin noiembrie 2015, după cum ziceam, motoarele mergeau la turaţie maximă. Prin ianuarie-februarie ştiam deja binişor nişte lucruri, să deosebesc un hibrid de carne de un hibrid complet inutil, să recunosc un Bălţat de un Red, să mulg manual aproape cu viteza ţăranilor, să deprind la biberon un viţel care refuză să sugă, ba chiar am recunoscut o vacă Angus la un fermier care nu ştia ce comoară cumpărase. Detalii, totul e făcut din detalii. Nu era o plimbare prin parc, învăţasem să negociez, începusem să refuz lucrurile pe care le calculam şi-mi ieşeau prost, să ofertez acolo unde simţeam că e rost de cheag.

Numai că în februarie 2016 procesatorii au început să aducă lapte din Ungaria şi Polonia cu 40 bani/litru. Preţul laptelui la uşa fermei s-a prăbuşit la jumătate în decurs de câteva zile, apoi s-a stabilizat undeva la 50 de bani/litru. Cu condiţia, fireşte, să fie muls mecanizat, altfel conţinutul de germeni îl făcea inacceptabil pentru procesatori. Nici dacă ai toată baza furajeră pentru animale, pământul tău, utilajele tale, şi tot nu izbuteşti să produci în România la preţul ăsta. Fără subvenţie pe lapte eşti nevoit să închizi, sau te zbaţi nedefinit, fără niciun folos, vânzând ca să supravieţuieşti ceea ce n-ar trebui să fie de vânzare. Tot în primăvara lui 2016, APIA a decis să nu mai plătească subvenţia pe cap de vacă de lapte în funcţie de evidenţele la zi ale cabinetelor veterinare, ci în funcţie de situaţia din 2013. Unde anticipam o subvenţie de 4-5.000 lei anual pentru vacile mele, am primit vestea că nu voi încasa nimic până în 2018, întrucât în 2013 nu aveam vaci cu lapte. Concomitent, crescătorii vechi care-şi diminuau efectivul ca să supravieţuiască urmau să încaseze bani pentru vaci imaginare, după noile norme.

De cealaltă parte a Carpaţilor, vărul avea acum vreo 30 de vaci pe rod, dar primea subvenţie doar pentru 3, că atâta avusese în 2013. În vara lui 2015 a fost în România o secetă teribilă. Nu prea s-a simţit în Ardeal, dar în Moldova şi în Muntenia a fost îngrozitor. Practic, cea mai mare parte a “producţiei” de porumb (doar tulpinile şi ceva frunze, nimic legat) a fost însilozată. Cu păşunea pârjolită, vărul a trebuit să cosească tot ca să nu-i moară animalele în timpul verii. A intrat în iarnă cu zero furaje proprii, aşa că a început să-şi cheltuiască integral salariul pentru a-şi ţine vacile în viaţă. Puţinul lapte pe care l-a dat la procesator n-a fost plătit, pentru că firma a intrat în insolvenţă şi nu şi-a mai achitat niciodată datoriile faţă de ţărani.

Eu a trebuit să mă opresc, pariasem pe un cal mort. Am rămas cu livezile, am vândut vacile şi junincile şi am încasat pe ele cam jumătate din cât au costat la cumpărare. Ultima generaţie de viţei m-a lăsat într-o gaură şi mai mare, pentru că exporturile s-au închis pentru o alarmă de limbă albastră, aşa că i-am dat pe mai nimic ca să-mi achit datoriile la lapte. Mi-a părut rău că vând vacile în aprilie, mă gândeam că le-aş fi putut ţine cu uşurinţă pe imaş până în toamnă, dadă-dadă se îndreaptă preţurile. În toamnă era şi mai rău, preţurile mai coborâseră vreo 50% din ce erau când le-am vândut eu. Bălţatele româneşti, din căutate cum au fost, au luat drumul abatorului. Vaci de 1000 de euro erau preţăluite în carcasă cam la 300 de euro. Toamna, la târgul de vite din Viişoara, unde prin 2013 erau maxim 7-8 vaci de vânzare, şi alea proaste, în 2015 se călcau pe picioare mai bine de 100 de capete. Nu voia să ştie nimeni de ele.

Astăzi, preţul unei vaci bune de lapte nu depăşeşte în Ardeal pe cel al unei biciclete second-hand. Dacă oamenii nu le-ar putea valorifica în abator, am avea vaci vagaboande, nu doar câini şi pisici. În Moldova e şi mai rău, vacile Holstein, vaci de lapte, uscate, fără abilităţi pentru producţia de carne, nu sunt plătite la carcasă cu mai mult de 500-700 lei. Doar 10% din ceea ce se plătea cu câteva luni înainte. Cam aşa se prezintă o ambuscadă economică. Laptele subvenţionat masiv din alte ţări înlocuieşte laptele nesubvenţionat din România. Nu sunt fermierii unguri sau polonezi mai eficienţi decât ai noştri. Cunosc fermieri români care au tot ce trebuie ca să producă lapte ieftin, dar situaţia actuală îi sufocă încet-încet. Muncesc zadarnic, nu pricep de ce se petrece tragedia asta.

La ora la care scriu aceste rânduri, am ieşit de câteva luni din această aventură. Vărul din Moldova continuă să-şi întreţină vacile în regim de pets. Nu se îndură să le dea la abator, pentru că de vânzare nici nu se pune problema. Cât despre Ion, anul 2015 a fost probabil cel mai rău an al vieţii lui de cioban: în primăvară a dat 200 de miei pe datorie şi firma care i-a ridicat nu i-a mai plătit niciodată. A colectat câteva zeci de mii de miei din judeţul Cluj, i-a vândut la arabi şi apoi a solicitat insolvenţa. Pentru Ion asta a fost catastrofal, n-a mai avut bani de motorină, de piese de schimb pentru tractor, de seminţe pentru ogoare. A lăsat totul pârloagă. Când a început cositul şi-a văzut că banii tot nu vin, s-a dus în Argeş să vadă ce mai face achizitorul. Oameni civilizaţi, ciobanii nu şi-au făcut dreptate singuri, i-au dat în judecată pe hoţi şi probabil că vor primi praful de pe tobă peste câţiva ani, când vor câştiga procesul. Ion nu şi-a permis nici măcar să plătească taxa de timbru. Ca să mai poată plăti din facturi, soţia lui Ion a plecat în Spania să lucreze la roşii, aşa că mititelul familiei a fost cu taica-său peste tot, bunicii fiind prea bătrâni ca să aibă grijă de nepot.De insolvenţă la stână nici nu s-a pus problema, ciobanii nu dau faliment, ciobanii trăiesc.