Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.
Despre acest profet al Israelului şi excepţionala funcţia spirituală pe care a încarnat-o putem avea o imagine clară pornind de la promisiunea pe care Arhanghelul Gavriil i-o face lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: “Femeia ta îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan […] şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 13-17), întărită de enigmatica formulă christică: “Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut. […] Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17, 12-13). Nu despre vulgara reîncarnare ar fi vorba în asocierea dintre cele două personaje, ci despre ceva mult mai profund, despre prezenţa exemplară a unei făpturi dezrobite de lanţul aparenţelor, care poate reveni în lumea sublunară după voie, tocmai pentru că voia ei este totuna cu cea a Răpitorului. Aşa trebuie să fi reflectat hermeneutul necunoscut care spune despre Enoh, într-o tradiţie, că s-a întors în Paradis, adică dincolo de heruvimii cu săbii de foc, căci unde îi va fi ducând Dumnezeu pe aleşii lui ridicaţi la cer dacă nu în “grădina pe sub care curg pâraie” despre care vorbeşte Coranul? În prima carte a Torei, cale de două versete serafice, ni se aşterne în faţă destinul miraculos al celui ce s-a sustras păcatului adamic. Cel ce este numit Idris în islam, ocrotitorul confreriilor sufite unde se invocă numele lui Dumnezeu, e provocator prin chiar discreţia cu care textul îl înconjoară.
Avram, părintele a trei religii, întorcându-se după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a aliaţilor săi, se întâlneşte cu misteriosul Melqi-Ţedec, “regele Salemului […] preotul lui Dumnezeu cel Preaînalt” (Facerea 14, 18), deci rege-sacerdot. Numele lui în ebraică înseamnă Regele Justiţiei, iar împăraţia sa e cea a Păcii, el este deci ierarh al Maiestăţii şi al Milei, cele două dimensiuni esenţiale prin care este percepută divinitatea. Melqi-Ţedec îl binecuvântează pe cel cu care Dumnezeu făcuse un legământ cât eternitatea însăşi, iar Avram (al cărui nume încă nu era Avraam), îi dă zeciuială, devenind astfel iniţiatul unui maestru şi vasalul unui rege, primind o filiaţie spirituală şi recunoscând o superioritate. Dacă n-ar fi fost aluzia din Psalmul 110: “Tu es sacerdos in Aeternum secundum ordinem Melqi-Ţedec” (4), numărul versetelor despre unul dintre ultimii gardieni ai dublei ipostaze, preoţească şi regală, nu ar fi fost mai mare de trei. Avraam este legatarul tradiţiei iudeo-creştine şi a celei islamice, însă înainte de el, în vremea acestuia şi până la sfârşitul timpurilor, un mag domneşte în Regatul Păcii, gata să vină cu pâine, vin şi binecuvântări în întâmpinarea celui vrednic de ele.
Evanghelia lui Matei ne pomeneşte despre alte figuri marginale: magii de la Răsărit. Numele lor ne parvin din alte surse: Gaspar, Melchior şi Balthazar, odată cu apelativul de regi-magi, suverani-sacerdoţi, brahmani-kşatriya. Demult, ne spune hinduismul, înainte ca omenirea să decadă ineluctabil, oamenii erau o singură castă, iar cei ce exercitau autoritatea spirituală aveau natural şi puterea temporală, împăraţii oficiau şi în temple, având acces atât la ştiinţa sacră cât şi la mânuirea sabiei. Magii de la Răsărit, veniţi să se închine lui Iisus Hristos, sunt păstrători ai profeţiei despre un Avatara occidental, citesc în mersul stelelor şi sunt avertizaţi atunci când vieţile le sunt puse în pericol prin intermediul unor visuri pe care le dezleagă fără greş: călătoria lor este nu doar spaţială (de la Răsărit spre Apusul în care se găseşte Betleemul Iudeii), dar şi temporală (dintr-o lume care ştie într-una zăludă, virată spre cantitate – dovadă recensământul ordonat de Irod, ca şi hecatomba căreia îi cad victimă cei de vârstă apropiată de a Pruncului). Treizeci şi trei de ani mai târziu Iisus va fi condamnat la moarte prin răstignire, act cu semnificaţii inepuizabile, dintre care aceea a incapacităţii reprezentanţilor unei Tradiţii de a reacţiona normal în raport cu divinul nu mi se pare deloc neglijabilă. Obtuzitatea lui Ana şi a lui Caiafa îşi arată măsura monstruoasă în raport cu versetul: “Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama lui, şi căzând la pământ, s-au închinat lui.” (Matei 2, 11)
Fără nicio vorbă de prisos, fără să fie martorii vreunei minuni, fără ca inimile să li se fi înmuiat ascultând Predica de pe Munte, fără să fi auzit diatribelor îndreptate împotriva fariseilor, regii-sacerdoţi salută naşterea Fiului lui Dumnezeu. Nu este un gest izvorât din credinţă, ci unul deplin asumat prin ştiinţă. Ei nu se îndoiesc că mogâldeaţa încălzită de răsuflarea unui bou şi a unui asin va deschide o poartă către împărăţia cerurilor. Ei ştiu deja.
Prudenţi în raport cu nebunia lumii şi maiestuoşi în cunoaşterea lor infailibilă, doisprezece versete mai târziu, Gaspar, Melchior şi Balthazar se întorc de unde au venit, în adâncul Orientului taoist, hindus, jainist, iar mai la o vreme buddhist şi islamic… Scumpi la vedere şi la cuvinte, magii ne lasă, alături de regele-sacerdot Melqi-Tsedek şi patriarhul Enoh, o blândă ironie la adresa habotnicilor care cred prea lesne şi prea violent, că după nemăsurarea unui Dumnezeu unic, ar exista o singură religie autentică, în care, fireşte, au avut inspiraţia să se nască tocmai ei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu