Momentul acela în care realitatea te caută să-ţi dea cu toporul în creastă

Zilele trecute citeam La perspective métaphysique a lui Georges Vallin. Citeam este verbul consacrat, în realitate cărţile de metafizică nu se citesc, se zboară. Se pot şi citi, sunt convins că filozofarzii asta şi fac, numai că diferenţele subtile dintre thomism şi aristotelism, ca şi complementaritatea dintre subiectivismul buddhist şi obiectivismul vedantin nu sunt formate din cuvinte, ci din forme rarefiate de planare şi zbor. Aşadar, la birou, cu mâinile pe tastatura unde scoteam note, zilele trecute mă luptam cu argumentul cosmologic în aprehensiunea Absolutului, folosind ca suport un volum scris de un sanscritolog francez taman la jumătatea secolului trecut. Mergea greu lectura pentru că sunt prost şi nu pricep uşor, din fericire sunt încăpăţânat, ştiu, nici asta nu-i semn de inteligenţă, uneori citesc de mai multe ori acelaşi paragraf, greu cu zborul, dar şi mai greu la aterizare.

Mă cheamă nefasta, cică sunt patru ţigani care-mi cercetează maşina, parc-ar vrea s-o cumpere. Mă uit şi eu, nu pricep ideea, maşina mea nu-i de vânzare, las cu regret cartea deschisă şi cobor. Când ajung, nu mai e nimeni la maşină, mă învârt şi eu şi regret că nu-i de vânzare, pentru că altfel aş cumpăra-o. Dau să intru în scara blocului, ţiganii au apărut din nou, sunt pe biciclete, şi mă întreabă a cui e maşina aceea. A mea, zic, bucuros că viaţa de zi cu zi este incomparabil mai simplă decât limitările dogmatice ale ontoteologiei tradiţionale. Gând la gând cu bucurie, ţiganul scoate un topor şi începe să urle la mine că-mi crapă capul pentru că eu l-am lovit pe taică-su. Toporul e cu o coadă de lemn destul de uzată, iar eu sper că n-a fost folosit doar pentru a-l răzbuna pe tatăl prezumat, altfel câtă bătaie trebuie să fi mâncat omul ăla la viaţa lui?

Îi zic că nu l-am lovit pe taică-său. De fapt, îi strig, brusc am senzaţia că nu mă aude. Strigă şi el la mine că mă omoară şi pe mine şi pe toată familia mea. Uşor de zis, greu de făcut, am neamuri prin toată ţara, şi prin UE pe deasupra, numai timpii de căutare cât de mult i-ar îngreuna sarcina autoimpusă. Strig că nu l-am lovit pe taică-său, cu riscul de a mă repeta, n-am avut niciun accident cu maşina. Adică am mai frecat câte o poartă cu portiera, s-a mai căţărat un Peugeot peste hayon, dar în rest nu, fiinţe vii nu. Găinile nu se pun, nu-i aşa? Repetă şi el că mă spintecă cu toporul, ţiganul e de cuvânt, semn de mare seriozitate din partea lui. Iese de la parter tanti Cheţa, în picioarele goale. Peste vreo două zile avea să-mi spună că s-a temut foarte mult pentru mine, iese şi bărbatu-său, abia mişcându-se, într-o cârjă, omul are nevoie de balustradă ca să escaladeze fie şi o treaptă, dar iese să-şi rupă cârja de spinarea lor. Nu, n-am strigat-o pe mama, întâi pentru că mama e în Italia, şi apoi pentru că mama ştie tot ce se întâmplă, aşa mi-a zis mie în copilărie.

Fireşte că mi-e frică, toată ziua mi-a fost frică, vreau să văd şi eu pe cineva care să dea târcoale apofatismului antinomic al lui Nagarjuna şi să nu-l treacă spaima că i-ar putea scăpa ceva. Şi vorbim doar de principii şi linii directoare, nu de detalii. Vă spun sincer, când ţiganul a ridicat toporul asupra mea, prima idee care m-a vizitat a fost că l-a trimis Shankara să-mi dea un “insuficient”. Trebuia să-i mai cer un răgaz pentru următoarea sesiune de calificative, dar eu ca un prost continuam să-i spun că nu l-am lovit pe taică-său cu maşina. E drept că agresiunea era doar la nivel artistic, trei ţigani pe biciclete, unul ocupat cu toporul, dar cu bicicleta culcată la pământ (ţiganul nu era multitasking), nefasta suna la 112 de la balcon, tanti Cheţa era singurul vecin vânjos cale de trei blocuri care se oferise pe post de scut uman.

În rest, a fost mult mai scurt decât la “Românii au talent”. Poliţia a venit după jumătate de oră, răstimp în care nişte băieţi cu experienţă ar fi avut timp şi să mă tranşeze, şi să mă sorteze. Şi-au cerut scuze şi au spus să au mai fost solicitaţi la o altă intervenţie, bănuiesc că la un concetăţean atacat cu arme nucleare. Nu mă cert cu oamenii legii, în caz de ceva ăştia sunt cei care ne scot din ghearele, topoarele şi nuclearele agresorilor, ei sunt apărarea noastră, a tuturor. Îmi iau declaraţia pe un carneţel de 70 de bani, sub forma CNP-ului meu. Mă asigură că vor merge să le dea o amendă de să le meargă fulgii şi-mi explică tărăşenia. Cică în urmă cu vreo două ceasuri tatăl ţiganului cu toporul a colectat peturi de la pubele şi apoi, poate din neglijenţă, poate din cauza depăşirii vitezei legale, a zgâriat cu căruţa un BMW negru. Proprietarul a ieşit instantaneu din casă, a evaluat paguba (trei elemente de caroserie – 2000 lei) şi a luat despăgubirea în natură sub formă de 3 perechi de palme şi un şut în cur la ţigan, pe care tot el le-a dat, că ţiganul n-avea de unde. Noroc că nu i-a spart vreun far, că-i băga pe factură şi un cap în gură. Aşadar, agresorul avea un BMW, eu un Ford, al lui negru, al meu negru, el ras în cap, eu cu semiplete, el bărbierit, eu cu barbă, confuzia a fost gata. Cât despre topor, n-a fost agresiune cât o tradiţie de-a lor, dacă cineva din clan ia un set de palme peste fălci, vinovatul trebuie să primească un topor în parietal, să moară mama lui. Şocul civilizaţiilor e povestea vieţii mele, întâi cu Unul lui Plotin şi apoi cu toporul ţiganului.

Nu, nu vreau să fac reclamaţie. Adică plângere penală pentru infracţiunea de ameninţare. Nu, nu mi-a fost frică, eram doar cu tanti Cheţa de la parter. Pe mine nu m-a convins prea tare versiunea poliţistului, eu continui să cred că de la Perspectiva metafizică mi se trage. Dacă te concentrezi şi te concentrezi o zi întreagă să pricepi câteva pagini, e bine să nu spui niciodată că-ţi crapă capul, nu se ştie cum te caută un ţigan însetat de dreptate ca să-ţi ofere versiunea lui subiectivă în privinţa impermanenţei agregatelor cosmice. Aşadar, nu depun plângere, pentru ce? nici măcar n-a durat mult. A fost aşa, un fel de pauză de lectură, mi-am răcorit puţin creierii, nimic mai mult. Patru ţigani la vreo 18-20 ani au vrut să facă ceea ce ştiau ei că se face în anumite circumstanţe ale vieţii: ochi pentru dinte. Iar eu am fost cu mâinile goale, protejat şi ocrotit de statul român care nu uită niciodată să-mi ia impozitele, eventual cu penalizări, ca să-mi vină mai uşor dacă nu pot plăti la timp. Tot ce regret este că n-am coborât cu Georges Vallin sub braţ, să le citesc un paragraf, oricare paragraf, să-i văd cum se prăbuşesc la pământ cu mâinile la cap, cerşind apodictic îndurare. Vă spun eu, ar fi ieşit ditamai coincidentia oppositorum!