Întâlnirea cu Dumnezeu

Uneori trecem cu prea mare uşurinţă peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset şi să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu raţiunea şi repetate isihastic. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simţim viaţa aşa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele şi ni s-ar dezgheţa cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult ca în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca nişte haine.

Să zicem că mă aflu într-o piaţă din Ierusalim. Piatră multă şi ţesături ponosite trase peste marfă, ca să ţină o idee de umbră. Spaţii înguste de piatră rece şi înghesuială, duhori de oboseală şi transpiraţie cu praf. Miros de mărfuri, cai şi asini. Negustori care-şi laudă marfa, cămile care-şi rag setea, ciungi care-şi vând neisprăvirea. Deodată, la un colţ de lume, apare un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de in, necusută, cu pletele acoperite de o cârpă strânsă în jurul capului, cum poartă toţi orientalii pe caniculă, însoţit de o mulţime de oameni. Sunt un evreu practicant, am femeie şi copii, o mamă căreia îi sunt singurul sprijin la bătrâneţe. Ştiu atâta ebraică sacră cât ştie şi bătrânul rabbi de la sinagogă, care din vreme în vreme îmi explică tainele Torei. Din când în când, pentru vrednicia mea, mi se permite să citesc textele cu voce tare. Merg în fiecare an la Templu şi sacrific un berbec, jertfă pentru purificare.

Bărbatul ars de soare din faţa mea este numit Iisus şi se zice că vine din Nazareth. Se zvoneşte că vindecă bolnavii şi face felurite minuni. Din vreme în vreme, le vorbeşte oamenilor ca un poet, sau le povesteşte parabole nemaiauzite.  Merge în faţa mea, se apropie de locul unde stau eu. Deşi face minuni, nu pare să fie un magician. Deşi le vorbeşte oamenilor despre Yahveh, nu pare pătruns de sobrietatea scrobită a leviţilor care-şi petrec viaţa în fum de tămâie. Eu stau şi-l privesc. Oricum stăteam şi priveam înainte să vină el. Sunt Maleahi, m-am născut şi am copilărit în Ierusalim. Pe tatăl meu îl chema Beniamin, pe tatăl lui îl chema Ioiachim, pe tatăl lui îl chema Iov, pe tatăl lui îl chema Ganozai. Maleahi ben Beniamin ben Ioiachim ben Iov ben Ganozai şi nu zic mai mult. Îmi pot trasa strămoşii până în robia Egiptului.

Nu, nu sunt un evreu obişnuit. Sunt curelar, fac curele, sandale şi hamuri, dar asta nu mă face obişnuit. Nimeni nu se gândeşte la sine ca la un om oarecare, fiecare se consideră extraordinar. În sinea sa, orice om porneşte de la constatarea simplă că el este cea mai importantă fiinţă din viaţa lui. Sunt sănătos, netrebuinţele îmi ţin loc de bogăţie şi niciodată nu m-am gândit c-am ajuns la limita superioară a inteligenţei mele. Nu vreau nimic de la nimeni, nu aştept nicio minune. În faţa mea, la câţiva metri este Iisus. Mai e puţin şi-l voi pierde pentru totdeauna din vedere, după răstignire neamul meu va face totul ca să-i şteargă amintirea, nici măcar numele nu-l vom mai folosi vreodată pentru copiii noştri. Dacă aţi ajuns cu lectura până aici şi încă n-aţi abandonat, am o întrebare: “Cum fac să-mi dau seama că în faţa mea este Dumnezeu?” Iisus este în dreptul meu, cum recunosc că el este Hristosul? Sunt gata să mă arunc la picioarele lui, dar pentru asta n-am decât o singură pretenţie, să-mi dau seama că pentru mine el este mai important decât sunt eu. Nu tânjesc după nimic mai puţin decât totul.

Dacă voi trăiţi într-o lume în care au secat minunile, să nu faceţi cumva eroarea să credeţi că acesta este argumentul. Nu este. Iudeea e plină de magicieni care pot face nenumărate vindecări, pot aduce ploaia, pot stârni furtuni, pot chinui oamenii de la distanţă. Da, ştiu ca Iisus se numeşte pe sine Hristos. Nu e primul. În Iudeea periodic apare cineva care spune că el este Hristosul. De ce să-l credem pe Iisus şi nu pe alţii? Cu ce este el mai tare? Da, Iisus este frumos şi respiră măreţie. Doar că foarte mulţi oameni de rugăciune au o frumuseţe care te strămută din ale tale, iar unii sunt de o măreţie care nu te poate lăsa indiferent. Să nu credeţi că sunt necredincios, sau c-aş vrea să-i pipăi rănile ca să mă conving că el este Dumnezeu. Pentru voi e simplu, sunteţi creştini, aveţi Biserici venerabile în spate, totul a fost clasificat, băgat în mici sertăraşe teologice, dacă aveţi o nelămurire, pac, deschideţi cutiuţa, scoateţi pastiluţa, o daţi peste cap cu apă şi s-a rezolvat.

Eu stau aici, el este încă la un metru de mine, timpul s-a oprit din curgere, sau poate gândurile mele merg nemaipomenit de repede, aş putea întinde mâna să-l ating, doar că nu vreau nimic, viaţa mea este o continuă bucurie întru Dumnezeu, nu văd de ce l-aş implora pe Iisus să facă vreun gest pentru mine. Aş fi gata să-i cad la picioare, să mă închin lui, doar că noi, evreii, nu facem aşa ceva, noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, niciodată unui om. Dacă m-ar convinge cu ceva, câtuşi de puţin, aş fi gata s-o fac, n-am nici umbra unei reţineri, dar suntem în piaţă, el merge ca şi mine, e frânt de drum şi de căldură, e înconjurat de oameni de toată mâna, se zice că se duce să mănânce în casa unui gunoi care strânge impozitele, înconjurat de curve. De ce să mă plec în faţa unui astfel de om?

Uneori, visez noaptea că sunt evreu, că Iisus trece prin faţa mea, iar eu sunt incapabil să-l intuiesc. Cea mai înaltă dintre facultăţile intelectuale, privirea care m-ar putea face să înţeleg dintr-o dată totul, e complet şi iremediabil blocată. E ca o întâlnire pe care Dumnezeu ţi-o dă, dar nu-ţi dă şi semnalmentele. Iisus nu vine la întâlnire cu un ziar în mână. Are barbă, ca toţi evreii. Merge pe jos, ca toţi oamenii. E îmbrăcat într-o cămaşă fără cusătură, ca toţi orientalii. E frumos, ca mulţi oameni. Face minuni, ca unii magicieni. Spune cuvinte frumoase ca un poet. Povesteşte parabole dibace care te pun pe gânduri. E Dumnezeu care mănâncă, bea vin, osteneşte şi transpiră. Pentru extraordinarul pe care Iisus îl duce cu el, receptorul meu e mort. Aşa arată o întâlnire ratată cu Dumnezeu.  Nu, n-a lipsit credinţa, a lipsit ştiinţa.

Haideţi să trăim altă întâlnire cu Dumnezeu. E o zi obişnuită în ţara Egiptului, în seara căreia sclavii evrei s-au aşezat în jurul focului pentru distracţia lor favorită: poveşti şi cântece dinaintea robiei, vorbe încâlcite şi enigme care se cer să fie rezolvate. Unele sunt vechi, altele abia scornite. Sunt frânţi de muncă, dar nu într-atâta încât să nu-şi lucreze lucrul cel mai de preţ: inima, sediul intelectului. Nu scriu nimic, pentru că scrierea stăpânilor egipteni le este interzisă, şi oricum nu le place ideea. Nu au nevoie să scrie pentru că ţin minte tot ce spun. Ştiu de la scribi că cel care scrie începe să uite ceea ce pergamentul ţine minte pentru el. De ce să scrii ceva când poţi foarte bine să nu scrii?

Deodată, un păstor dubios (un evreu crescut de egipteni, deci nici evreu cum se cuvine, nici egiptean cu totul), un tulburat, un bâlbâit, un renegat, unul în care nu poţi avea încredere, posibil un spion de-al egiptenilor, un flăcău tomnatic căruia niciun sclav cumsecade nu i-ar fi dat fiica pe mână, pe scurt, un netrebnic, vine ţoc-poc să spună că s-a întâlnit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, în timp ce se afla cu oile la păscut. Râsete peste râsete, ceva îngrijorare pentru oi, netotul le-o fi scăpat pe toate în gura lupului şi acuma se scoate cu bazaconii. “Eu sunt cel ce sunt”, aşa i-a spus. Sclavii se ridică în picioare. Nu mai râde nimeni. Au priceput. În seara asta, nu vor mai fi poveşti, tocmai s-au întâlnit cu Povestea supremă. Au înţeles imediat pentru că ştiau. Ei muncesc cu braţele şi spatele, dar mintea lor este liberă, şi în ea se află Dumnezeul cel aşteptat. Nu, Moise nu i-a minţit. Ei au înţeles.

Aşa arată o întâlnire reuşită cu Dumnezeu. Nici n-a fost nevoie să vină lângă focul acela, să discute cu fiecare în parte. Dumnezeu a trimis vorbă. N-a făcut minuni, ar fi fost cu totul deplasat în Egipt, tărâm al magicienilor, ţara unei religii decrepite. Dumnezeu l-a înarmat pe Moise cu o certitudine intelectuală, un fel de ghicitoare ce s-a cerut dezlegată. Sclavii evrei aveau mintea antrenată, o viaţă se ocupaseră cu ghicitori metafizice. Dumnezeu a dat titlul, sclavii au discutat în noaptea aceea tratatul filosofic. Dimineaţa le era clar la toţi, Moise se întâlnise cu Dumnezeu pe muntele Sinai. De oi, n-a mai întrebat nimeni, nu mai era cazul. Erau prea fericiţi pentru că Dumnezeu li se prezentase ca o ghicitoare, iar ei fuseseră suficient de buni ca s-o priceapă.

În Evanghelia după Matei aflăm de regii-magi porniţi din ţara lor ca să i se închine pruncului divin. Poate vouă vi se pare lucru de şagă, dar pe mine mă tulbură episodul. Vremea nu era încă pentru turism, totuşi cei trei îşi părăsesc locurile de baştină. Este drept să mă întreb ce ştiinţă aveau încât, după ce s-au uitat spre firmament, au zărit un corp ceresc şi au înţeles că undeva se naşte un copil extraordinar. Pentru noi e simplu, citim Biblia, ceva Sfinţii Părinţi, şi legenda e gata, credem că ştim cum au fost lucrurile. Numai că una e să citeşti a posteriori, şi alta e să trăieşti în chiar miezul ei. Oamenii aceea aveau acces la o cunoaştere organizată, pe care noi astăzi n-o mai avem decât la nivel parodic, pentru că tot astrologie se numeşte divertismentul servit de televizor şi ziare, tot astrologia era şi cea care i-a scos din casă şi i-a condus până la Irod în Ierusalim, cu mesajul: “Unde este Cel ce S-a născut rege al Iudeilor? Că-n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm.”

Subliniez, ca să fie suficient de clar: trei oameni care vor şi pot, adică sacerdoţi cu ştiinţă şi regi cu putere, pleacă la drum urmând un corp ceresc, perfect conştienţi fiind că vor vedea la capătul călătoriei un prunc divin. Ei nu caută ceva vag, o stâncă, sau un crater, sau o mutaţie genetică formidabilă care să-i ducă cu gândul la măreţia Divină. S-au pornit cu o certitudine în cap, că vor întâlni o întrupare Divină, un copil preasfânt. Pe mine asta mă pune serios pe gânduri: ce ştiinţă era aceea care să dea asemenea certitudini teoretice înaintea exemplificării practice? Evreii cu certitudine n-o aveau, profeţiile lor erau vagi şi complet atemporale, ştiau tribul, ştiau locul dar nu ştiau timpul. Pentru ei, steaua care-i duce pe regii-magi este o curiozitate, aşa cam cum m-aş uita eu pe cer. Irod e luat ca din oală, consilierii lui nu ştiu nici ei mai mult. Ordonă un masacru al pruncilor complet inutil şi odios, o reacţie de om rău dar mai ales de om prost. Nu numai că nu ştie ce ştiu regii-magi, dar nici discuţia cu ei nu-l avansează. E un ignorant înconjurat de ignoranţi.

Acuma, vă rog să faceţi un efort de imaginaţie. Maria şi Iosif sunt într-un staul natural, într-o cavitate dintr-o peşteră care nu este locuită de om, ci de animale. La gura sălaşului poposesc trei oameni bogaţi, puternici şi inteligenţi. Aceştia coboară de pe animalele lor de povară, intră în locul sărăcăcios, se uită la pruncul înfăşat, se uită la părinţi, apoi îngenunchează şi-şi pleacă fruntea în paiele pe care stătuseră vitele. Îmbrăcaţi în straie scumpe, obosiţi de drum, însoţiţi de suite înarmate, se pleacă în faţa pruncului divin ca nişte sclavi ce sunt în raport cu Dumnezeu. Nu se lasă descurajaţi nici de sărăcie, nici de mirosul animalelor, nici de penumbra peşterii. Ei ştiu, şi ştiinţa lor îi luminează şi-i smereşte.

Cu fruntea stau în paie, cu genunchii îndoiţi, cu ambele mâini lipite de pământ şi cu fundul în sus. Aceasta este poziţia de maximă apropiere de Dumnezeu în toate religiile lumii. Trebuie să te faci mic, pentru a lua ceva din Grandoarea Lui. În faţa lui Dumnezeu nu eşti rege, nu eşti sacerdot, acestea sunt pentru oameni. Eşti o furnică pe burtă, un fir de praf care se roagă să nu fie suflat în tării. Dumnezeu te-a făcut rege ca să-i îndrumi pe ai tăi spre El, te-a făcut sacerdot ca să-i luminezi pe cei mai neştiutori ca tine. Dar tu eşti sclav, şi ştii asta, eşti un nimic în faţa vântului. Regii-magi se ridică din închinare, aduc daruri lui Dumnezeu şi apoi părăsesc staulul cu spatele înainte, în deplin respect şi tăcere.

Nu se vor mai întoarce niciodată, nu vor fi apostoli, nu se vor creştina nicicând, iar neamurile lor (vor fi fost persani, indieni, arabi?) nu vor deveni după ştirea noastră creştine. Tot ce au trebuit să facă a fost să-l caute pe Dumnezeu, pe Dumnezeul cerului şi al pământului, Dumnezeul tuturor oamenilor şi al tuturor vremurilor, dătătorul ştiinţei ce i-a condus la Bethleem, pentru a-L saluta pe pruncul pogorât să facă lumină în tărâmuri ale ignoranţei şi decăderii spirituale. Ei l-au recunoscut pe cel care, pentru cei mai mulţi la care a venit, a fost de nerecunoscut. Cel care mai târziu va deveni preot în veac, după rânduiala lui Melchisedek, era salutat prin închinare de trei regi-sacerdoţi care nu erau nici evrei, nici nu vor fi vreodată creştini. Tânăra religie creştină primea închinarea altor tradiţii spirituale sub forma unor înalţi pontifi care nu ezită să se prosterneze într-un grajd şi să-i aducă tămâie, smirnă şi aur pruncului unor oameni sărmani. Episodul este cutremurător.