Filosoful şi metafizicianul (pornind de la un fragment din La perspective métaphysique, Georges Vallin)

În 1959, profesorul Georges Vallin a elaborat una dintre cele mai interesante cărţi scrise în Europa modernă: La perspective métaphysique, o călătorie în istoria demersurilor de constituire a ştiinţei despre Universalii. Inevitabil, dar fără vreo intenţie polemică, sunt enumeraţi farsorii, pseudo-metafizicienii, minţile confuze şi prolixe, cei care n-au ezitat să clameze în toate cărţile lor faptul că toţi dinainte s-au înşelat fundamental, iar ei şi numai ei vor spune adevărul pe care-l aşteaptă omenirea de trei mii de ani. Aceştia sunt filosofii postcartezienii, care n-au ezitat să vorbească despre metafizică ignorând semnificaţia termenului, încurcând drumul celor care ar fi putut ajunge la ea.

Spune deci Georges Vallin: “Aceasta este situaţia sistemelor filosofice [moderne]. O gândire aşa-zis eliberată de autoritatea unei tradiţii spirituale, adică privată de autoritatea unei tradiţii spirituale, adică privată de lumina mai mult sau mai puţin indirectă a intuiţiei intelectuale, se dovedeşte supusă în fapt dogmatismului anarhic al opiniilor individuale şi pasiunilor pe care acestea le impică. Filosoful emancipat de aparentul dogmatism al unei tradiţii spirituale are iluzia că este liber să ajungă la adevăr: de fapt, nu-şi utilizează libertatea decât pentru a distruge sistemele anterioare cărora le sesizează adesea fisurile dar nu pentru a se deschide către o experienţă cu adevărat integrală a realului, căci cade constant în închisoarea noilor limitări intelectuale şi pasionale. Refuzul său masiv faţă de “dogmatismele” anterioare nu este condiţionat de fapt decât de un dogmatism care se ingnoră pe sine.”

Meister Eckhardt în creştinismul apusean. Dionisie Areopagitul în creştinismul răsăritean. Shankara în hinduism şi Nagarjuna în buddhism. Moise Maimonide în iudaism şi Ibn Arabi în islam. Ei constituie reperele umane ale unei cunoaşteri care n-a evoluat niciodată, pentru că este ştiinţa celor neschimbătoare. Fideli tradiţiilor spirituale în care au trăit, le-au potenţat şi reînnoit prin prezenţa lor:  “Situaţia metafizicianului pur este ca să spunem aşa inversă: menţinându-se în cadrele unei tradiţii spirituale care-i limitează aparent libertatea şi care practic controlează şi temperează individualitatea sa psihică şi mentală, ajunge să depăşească din interior limitările dogmatice ale acestei tradiţii aprofundându-i conţinutul mesajului. Supunerea puterilor sale individuale în raport cu exterioritatea unei tradiţii limitate apare atunci ca fiind condiţia paradoxală a unei perfecte disponibilităţi care-i permite sesizarea liberă şi dezinteresată a adevărurilor universale.”

Filosoful modern este un revoltat. Premisa de la care porneşte el este aceea că lumea n-a fost încă explicată, iar lui îi revine privilegiul de-a o face. Metafizicianul este înainte de toate soldat al tradiţiei sale spirituale. Prima lui trăsătură nu este revolta, ci supunerea. Filosoful sfârşeşte prin a rătăci haotic printre propriile gânduri. Metafizicianul se uită spre stele şi târziu constată că lanţurile s-au rupt de la sine. Exerciţiul lui începe prin a accepta şi practica cele mici ale legii, înainte de a ajunge la cele mari. Demersul discipliniat este singurul adecvat în raport cu metafizica, pentru că singurul lucru pe care aceasta îl presupune este înţelegerea deplină, internalizarea cunoaşterii autentice, identificarea intelectului cu inteligibilul. Cea mai obiectivă dintre filosofii rămâne până la urmă exterioară filosofului. Metafizica se revarsă în cunoscător, îi circulă prin vene, respiră prin porii pielii lui, este adevărul îl eliberează pe cel care ajunge la ea.