Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă (recenzie)

Am încheiat, în urmă cu câteva minute, lectura volumui scris „la patru mâini” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, scriu la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Aşa voi face.

 Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui H.-R. Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. E o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar e preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.


 Unde e România profundă?

 Mulţi dintre cititorii volumului A treia forţă... se vor întreba: despre care Românie vorbesc Hurduzeu & Platon? Şi trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în faţa unui pseudo-concept intelectualist, a unei convenţii de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Şi asta pentru că mulţi dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României deşertificate despre care vorbeşte Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exerciţiu livresc fără rost, experienţa sa reducându-se la unul din multele oraşe „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilităţile” dar în care oamenii interacţionează vag, epidermic, fără să-şi împărtăşească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune.

 Am descoperit România profundă în două rânduri. Prima dată atunci când părinţii mei, refuzând să îngroaşe rândurile pensionarilor care la fiecare început de lună fac coadă la uşa farmaciilor pentru medicamente subvenţionate, au decis să se strămute la ţară, pe pământurile moştenite de la bunicii mamei. Intram şi eu crispat, pentru câteva luni, într-o lume a conservatorilor „neasistaţi social”, cum ar fi spus Mircea Platon, plină de gospodării autarhice şi de ţărani autarhici care cos petec peste petec la turul pantalonilor, care se îmbătă de două ori în zi de sărbătoare (odată dimineaţa, dupa ce dau nutreţ la vite, şi odată seara, după ce-au făcut boiereşte amiaza), şi n-ar pierde în ruptul capului liturghia din fiecare duminică şi rubrica meteo de pe TVR1. Prima mea întâlnire cu România profundă m-a luat din starea celui care nu-şi putea distinge bine interlocutorul (am suferit ceva vreme de obtuzitatea exploratorului în Africa, pentru care toţi negrii seamănă între ei) şi m-a adus până la deliciile celui care percepe multitudinea de nuanţe cu care ţăranul poate spune „asta-i bun” (jumătate în glumă, jumătate în serios, îmi propusesem să redactez un dicţionar românesc urbano-peizan, dar m-am speriat eu însumi de amplitudinea gloselor care ar fi trebuit să însoţească lexicologia redusă numeric a românei peizane, dar altfel plină de o oralitate densă şi mustindă, pe care intextualizarea n-o poate prelua decât cu lăcomia unui sarcofag).

 România aceea nu m-a vrut, m-a scuipat cât mai departe de ea, ca pe-o minge, peste Carpaţi. Poate mă va reprimi când, la o anume vârstă, am să iau şi eu exemplul tatei, şi-am să spun că bătrâneţea e urâtă la oraş. A survenit între timp a doua întâlnire cu România profundă, într-un oraş aflat la câţiva kilometri de Cluj. Toată lumea cunoaşte dispreţul Capitalei pentru provincie, a municipiilor reşedinţă de judeţ pentru restul judeţului, a oraşelor mari faţă de oraşele mici, a urbelor înţesate de evenimente faţă locurile unde nu se întâmplă nimic (cu excepţia Crăciunului şi a Învierii, cum ar spune Mircea Platon). Ce ştiu puţini, este că mai există locuri în România unde te salută oamenii pentru că „te-au văzut în cartier” (am o mulţime de cunoştinţe dobândite astfel), unde o saluţi pe farmacistă pentru că a dat telefon pentru tine la un medic ca să se asigure că medicamentul pe care vrei să-l cumperi e bun pentru piticul tău, unde te conversezi cu electronistul din colţ pe tema ce-mai-face-vechiul-tău-televizor (pe care nu te înduri să-l arunci pentru că astea noi se strică fix când expiră garanţia, ştii din surse autorizate). Celor care se grăbesc să mă acuze de idealizare, sunt nevoit să le tai avântul, asigurându-i că nu descriu niscai paradisuri terestre, ci locuri unde oamenii se întâlnesc şi se cunosc prin firea lucrurilor, nu datorită unor interese şi cupidităţii. România profundă, subiectul volumului celor doi autori, există de-a binelea. Unii dintre noi au şansa să trăiască în ea, alţii au văzut-o din goana maşinii, simpli turişti în ţara lor. Independent de această din urmă categorie, A treia forţă: România profundă are subiect, domnilor! Pornind de la această atestare cu caracter personal, ajungem la...

 Predicatul României profunde

 Aici sunt mai puţin sigur. Avem de-a face cu un predicat din genul celui pe care gramatica îl numeşte nominal, format, după cum se ştie, dintr-un nume predicativ legat câine-câineşte de subiectul lui printr-un verb a fi golit de sens, simplă copulă a cărei prezenţă e strict convenţională? Vorbim, în acest caz, de un deficit de Fire din partea României-subiect, pe care sufocarea ei cu atribute nu-l poate compensa pe termen lung. Înclin să cred că aşa sunt lucrurile, pentru că dacă s-ar fi putut spune că România profundă este-şi-atât, volumul acesta nu s-ar fi născut. Secularizată, europenizată, avantgardizată, marxizată, elitizată, globalizată, România începe să semene cu orice, dar nu cu ea însăşi. Sufocată de consumismul post-comunist, intens managerializată, aplatizată de „escrocheria orizontalităţii”, populată cu „sclavi fericiţi” şi cu „oameni reticulari” dezîntrupaţi, hipercomplexificată păgubos, România e din ce în ce mai puţin un destin, e un loc obositor al hazardului postmodern.

 O observaţie care va părea vulgară celor care iubesc mai mult mirosul benzinei decât cel al câmpului: dintre toate animalele, calul îşi exteriorizează cel mai greu durerea fizică. Cei care au fost aproape de acest animal altfel decât la cursele de cai de la televizor, ştiu că poate duce cu el o suferinţă zeci şi zeci de kilometri, până când se epuizează. România profundă e chinuită ca un cal, domnilor, fără să scâncească, fără să lăcrimeze. Ar trebui să ne fie teamă de capacitatea ei de a se priva de tot ce are nevoie, într-o cursă care o poate în cele din urmă îngenunchea şi transforma în stârv bun pentru vulturi, cum numai calul ştie să se sacrifice. Deie Domnul să mă înşel, dar tare se pare că asaltul împotriva României vizează, în cele din urmă, totul: „orice lucru normal, întreaga ţesătură socio-culturală [...], de la familie la literatura clasică sau religie, de la sărbători sau obiceiuri tradiţionale la educaţie. Tot ce e normal e, pentru noul marxism, criptofascist, adică opresiv, misogin, xenofob, rasist şi, în ultimă instanţă, patologic. Noii marxişti nu mai vor cucerirea revoluţionară a puterii, ci rescrierea realităţii în folosul lor, nu mai vor exproprierea imobilelor, ci a normalităţii.”

 Care va fi posteritatea acestei cărţi?

 În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârşit: şi acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau nişte răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia forţă: România profundă, aminteşte tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Patapievici era deja instituţionalizat şi cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violenţa răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduieşte să păstreze varza (discernământul tradiţional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de poziţie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 şi deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substanţă, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sistemul îi va asalta şi pe ei cu tentaţia confiscării.

 În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o ştie, şi o ştiu şi autorii prea bune: cărţile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărţile doar o înregistrează après coup, şi o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violenţă, de rătăcire şi de ignoranţă aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supoziţie. În ambele cazuri însă, repet, cărţile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ. 

Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăşi, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernităţii, lucrurile vor continua să curgă pe făgaşul lor şi fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influenţează cu nimic natura, care ştie să-şi vadă de ale ei şi fără concursul specialiştilor. Acolo unde România profundă se retrage în faţa kitsch-ului, a manelizării şi a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi nişte confirmări ale intuiţiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substanţă şi sens.

 Să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstiţii ale vieţii noastre, A treia forţă: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare faţă de conştiinţa proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă eşti convins că, până la urmă, totul e doar între tine şi Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernităţii pentru a demonstra că eşti, în pofida tuturor lanţurilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia forţă... este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sunt într-un moment de graţie. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu e aşa, în vremurile noastre în care minciuna şi înşelătoria par simple convenţii adoptate în vederea reuşitei. Au provocat sistemul, deşi s-ar fi putut strecura şi ei în „elitele” globalizate şi dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne liniştiţi şi confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârşitul vieţii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau îşi pot continua drumul mai departe, dorindu-şi ceea ce orice creştin trebuie să-şi dorească, nici mai mult nici mai puţin decât sfinţenia. Povara acestei cărţi, integrală, este cea a autorilor, şi în egală măsură a celor care o vor trăi şi interioriza cum se cuvine, şi vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înţeles.

 Mă veţi acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, şi-mi veţi reproşa poziţia paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce priveşte consecinţele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră e, după cum scrie undeva Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, e nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai puţin. Până atunci, cărţi ca A treia forţă: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc puţin, veţi fi de acord cu mine...