Întrebat
fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă
toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este
una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei
22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci,
fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea
să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am
spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de
iubire este vorba?
Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta
foloseşte verbul agapé (ἀγάπη)
– a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar,
unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim
necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe
Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat
ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta
foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi
latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής
(psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).
Doi termeni diferiţi
înseamnă două realităţi distincte, perceptibile conceptual: pe de o parte
sufletul nemuritor şi neschimbător (pneuma/spiritus), iar pe de alta sufletul
pasional, predispus păcatului (psyché/anima).
Versetul la care face aluzie Iisus Hristos este Deuteronom VI, 5, care
sună în versiunea grecească: “και αγαπήσεις κύριον τον θεόν σου εξ όλης της καρδίας σου, και εξ όλης
της ψυχής σου, και εξ όλης της
δυνάμεώς σου”, iar în cea latinească: “Diliges Dominum Deum tuum ex toto corde
tuo, et ex tota anima tua, et ex tota fortitudine tua.” Inima, sufletul
pasional, puterea (schimbată de Domnul Iisus în minte/raţiune). Să nu uităm că
inima nu era considerată de cei din vechime ca sediu al sentimentelor (pe care
le situau în sufletul pasional), ci al intuiţiei intelectuale, al cunoaşterii
noetice, al fulguraţiei care te duce fără ocolişuri şi complet la cuprinderea
lucrurilor.
Aşadar,
Dumnezeu şi aproapele trebuie iubiţi/veneraţi/respectaţi cu sufletul nemuritor,
cu sufletul pasional, cu mintea. Adică fidelitate totală, fără rest, nemăsurată,
faţă de El, şi iubire faţă de ceilalţi după măsura cea mai largă, cea mai
generoasă: noi înşine. Şi ne mai asigură Iisus Hristos că oricare dintre cele
două porunci ţine loc de cealaltă, adică dacă-L iubeşti pe Dumnezeu e ca şi cum
i-ai iubi şi pe oameni, iar dacă-i iubeşti şi pe oameni e ca şi cum L-ai iubi
şi pe Dumnezeu. Eu cred că una o implică pe cealaltă, adică nu-L poţi iubi pe
Dumnezeu fără să-i iubeşti automat pe oameni, şi nu-i poţi iubi cum se cuvine pe
oameni fără să ajungi automat la Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este o sinteză,
adresându-I-se Lui fără ocolişuri; iubirea oamenilor este analitică, vizând
fiecare om în parte, fără să refuze pe nimeni, fără să judece, fără să-şi
piardă răbdarea sau speranţa. N-aş putea spune care dintre aceste căi este mai
grea decât cealaltă.
Acum, nu-i deloc greu
de înţeles că, dacă porunca dintâi, cuprinzându-le şi subînţelegându-le pe
toate ale Legii, este dragostea/veneraţia/respectul, atunci singurul păcat este
contrariul ei, şi anume falsa iubire, falsa veneraţie, falsul respect, ori rău
cântărite, ori rău îndreptate. Adică idolatria. Dragostea pentru ceea ce mă
împiedică să ajung la Dumnezeu sau la aproapele meu. Nu mă pot împiedica să
constat absenţa aproape desăvârşită din discursul teologic contemporan a
preocupării pentru păcatul idolatriei. Şi totuşi, este păcatul-cheie, cel care
le poate explica pe toate celelalte. Arghirofilia (iubirea pentru arginţi) este
transformarea banilor într-un idol. Curvia este transformarea sexului intr-un
idol. Mânia este transformarea exploziilor noastre egotice într-un idol. Furtul
presupune idolatrizarea obiectului său. Mândria este auto-idolatrie. Aşijderea
şi lenea (iubirea de confort). Iar eu mai spun acum ceva greu de acceptat: tot ce facem, în păcatele noastre, în viciile noastre, în derapajele noastre, tot căutarea lui Dumnezeu este. Pierduţi suntem în căutarea proastă, de dorit este să-L cautam acolo unde este El.
Mă tem că lucrurile
pot fi uneori chiar mai subtile. Inclusiv lucrurile “legitime” din viaţa
noastră ne pot împiedica să-L vedem în transparenţa lor pe Dumnezeu, atunci
când îşi pierd măsura firească. Meseria noastră, chiar corectă (aici ar fi
multe de spus, n-au prea rămas multe cariere în care să nu ne vindem, pe lângă
timp şi minte, chiar sufletul), se poate transforma într-un idol, atunci când
motorul este trufia. Familia, când devine proiecţie a tendinţelor
noastre auto-idolatre, ne poate împiedica şi ea să-L vedem pe Dumnezeu. Mai rău
decât atât, religia se poate osifica într-atât încât, din vehicul spre divin,
să devină piedică. Este situaţia atât de des întâlnită în care religia, din
instrument, devine scop final. Desigur, subliniez pentru cei care încă nu au
înţeles, vorbim despre forme patologice de raportare la lucruri care, în esenţa
lor, sunt utile şi bune. Însă, până la urmă, definiţia idolatriei este simplă:
tot ceea ce ne împiedică să ajungem la Dumnezeu. După cum bine se ştie, mâna cea
dreapta, piciorul şi ochiul nostru, dacă ne fac să cădem în păcat, mai bine să
fie îndepărtate de la noi (Marcu 9, 43-48).
Care păcat? Am
stabilit deja, cel al idolatriei, cel al depărtării noastre de Dumnezeu. Unicul
păcat. Singurul. Restul sunt doar versiuni. Într-o altă tradiţie decât a
noastră, reflectând la idolatrie, un înţelept greu încercat de gânduri a spus
că aceasta este atât de subtilă, atât de greu de evitat, atât de tainică în
deghizările sale plăcute, încât seamănă cu o furnică neagră, pe o stâncă
neagră, într-o noapte neagră. După reverenţa pe care apropierea de un asemenea
gând o impune, nu mă pot împiedica să observ că înţeleptul s-a concentrat în
metafora lui exclusiv pe aspectul vizual. În ce mă priveşte, recunosc că
niciodată n-am putut distinge o astfel de furnică, dar în multe rânduri am
auzit-o tropăind şi de fiecare dată am găsit că zgomotul este înfiorător.
Este lung drumul de LA chip LA asemanare domnule profesor si totusi vesnicia poate fi ascunsa intr_o clipa zicea parintele Arsenie Papacioc,IAR PR Nicu Steinhart ca: "putini sunt aceia care vor avea sansa sa incalzeasca o vrabiuta inaintea marii treceri dincolo...Zile senine si bucurii va doresc.
RăspundețiȘtergere