În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.
Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?
Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.
În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?
S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu