Din când în când sunt sigur că Dumnezeu îmi vorbeşte. Nu în mod direct, precum lui Moise pe Tabor, ci prin oameni. E o intuiţie în care am negreşit încredere, e dincolo de aparenţe şi de cei prin care se întâmplă. În glumă, un prieten ateu m-a certat în legătură cu unul din defectele mele într-o zi mai mult decât a făcut-o, dintr-o eleganţă peste care nu trece niciodată, părintele meu duhovnic. M-a uitat la prietenul meu, folosise un termen teologic cu care n-avea nimic în comun. Prin gura lui, fără să se ruşineze de vehiculul ales, vorbea Dumnezeu. Mi-am amintit de sura coranică Albina, care spune că Dumnezeu poate folosi cele mai umile dintre vietăţi pentru a Se dezvălui celor care pot să vadă.
Ieri, un prieten drag mi-a adus nişte cărţi. Printre ele, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, a lui Siluan Athonitul. În bibliotecă mai am două exemplare, de la doi oameni la care ţin foarte mult. Am înţeles, Doamne, las totul şi citesc cartea asta. Nu te pot crede nerăbdător, Doamne, dar cred că ceva la mine presează, iar eu nu pricep.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu