Sunt un fan al regulamentului şcolar. De fapt, sunt un fan al regulilor, cred că misiunea şcolii este aceea de a transmite respectul pentru reguli şi echivalez decăderea, abjecţia şi pericolul social cu oamenii care aleg în mod constant şi după bunul plac să încalce regulile. Din punctul meu de vedere, unul dintre simptomele clare ale derutei căreia îi cade acum pradă învăţământul este acela că profesorii înşişi nu mai vor să aplice regulile. Şi nu e vorba de cool-itudine, de o situare amabilă de cealaltă parte a baricadei, cât de recunoaşterea unei înfrângeri.
Prin 2004 predam la un liceu semi-fiţos din buricul Clujului. Suplineam pe postul inspectoarei, deci nu aveam motive să prăsesc prea mulţi purici pe acolo, a fost şi singurul an din cariera mea de piatră în care n-am fost titular. Cred că întrerupsesem învăţământul pentru doi ani, schimbasem şi judeţul, iar la viteza galopantă cu care se mişcau lucrurile era şi normal să mă trezesc cu nişte evenimente de noutate absolută pentru mine. De exemplu, de-abia introdusese Andrei Marga, ministrul învăţământului de atunci, posibilitatea intrării la facultate cu media anilor de studii, că şi deveniseră elevii foarte interesaţi de notele la toate materiile. Şi mă abordează un flăcău: “Ştiţi, am nevoie de doi de 10 la franceză”. A fost ca o lovitură în plex, am rămas pur şi simplu fără aer. “Eşti cumva profet?” izbutesc în cele din urmă să articulez o replică plină de coerenţă. Era contabil, primul contabil şcolar care-mi permitea să mă uit în registrele lui.
În anul acela am avut o clasă de elevi formidabil de deştepţi. Nici prima, nici ultima, doar că nu-mi amintesc să fi fost incapabil să mă fac ascultat de un grup de elevi până la ei. Jumătate dădeau bacul la franceză, erau foarte motivaţi. Jumătate nu. Am avut şi o fată la olimpiada naţională, merit pe care n-are rost să mi-l asum. Ulterior a studiat la LMA, neo-facultatea de litere unde nu se mai studiază literatură pentru că şcoleşte neo-traducători specializaţi în orice mai puţin traducerea de beletristică. Cei care dădeau bacul din engleză afişau o sinceră şi profundă durere în cot faţă de ora mea. Nu m-am isterizat. Detest să strig la elevi, merg mai degrabă pe principiul că nu pot ei vorbi de tare cât pot eu vorbi de şoptit. Le-am zis că atmosfera generală era de piaţă de peşte, de hărmălaie în care fiecare îşi laudă marfa perisabilă. Dar erau păstoşi, impermeabili la orice ironie.
Realitatea e că experimentam pentru prima dată ora de franceză cu rază scurtă de acţiune. Cam trei metri în jurul meu era franceză. În rest, cu totul altceva. Mă mai plimbam printre elevi ca să izbutesc să-i aud pe cei care participau la oră. Mă bucuram de superba franceză ştiută de olimpica mea, care de fapt nu era a mea. Dar era nasol, într-un liceu unde restul copiilor erau uşor de captivat. Într-o zi îmi vine ideea: “Pe care-l mai prind pe aici, înseamnă că e interesat de franceză.” Dar nu ne puneţi absenţe, întreabă prudent contabilii şcolari? Nu. Mai erau cam două luni până la examen, nu avea să crape lumea pentru o chiuleală organizată. Era spre sfârşitul primăverii, începuse asaltul clorofilei, e un miracol să vezi concentrându-se un copil după aprilie încolo. Şi facem apoi vreo patru ceasuri de vis unul după altul, linişte superbă de oameni concentraţi, de ajung să mă tem că ne învăţăm cu binele.
Moment în care vine dirigintele clasei şi un tătic, să vorbească cu mine. Da, zic. Că de ce am dat-o pe fata lui afară de la orele mele? Mă uit la el şi-i spun că nu e chiar aşa, că acesta a fost preţul ca să am linişte şi să-mi pot face treaba pentru care sunt acolo, că oricine poate veni nepunându-se problema vreunei interdicţii. Hai la directoare. O trompetă scrobită membră în toate comisiile, cu toate gradele şi un doctorat în ceva vital pe deasupra, soţia unui cutare de la partid, ea însăşi celulă din ţesutul canceros al partidului. Se uită la mine ca la o floare ofilită din glastră, nu-şi pune mintea cu un suplinitor dar catadicseşte să-mi recite din regulamentul şcolar. Da, e adevărat că XII-C este o clasă imposibil de stăpânit, dar nu putem să-i dăm afară. De mâine să fac bine să-i ţin pe toţi acolo. De mâine asta am făcut bine, terminându-se cu această ocazie şi orele mele de franceză. Până la sfârşitul anului, ei au vândut peşte, iar eu am făcut şcoală pe o distanţă nu mai mare de câmpul meu energetic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu