Frânturile zilei (LV)

În pană. Începe pana. România intră în pană de oameni. După ce ne-am bucurat că pleacă şi mai trimit un ban să aibă din ce supravieţui supermarketurile străine pe la noi, acum le simţim lipsa. Criza de resurse umane e şi cantitativă, şi calitativă. Nu numai că nu mai avem, dar ne-au rămas meşterii care văruiesc pe pereţi cu uşa cu tot, mecanici care schimbă piese aiurea şi corporatista ţâfnoasă care nu ştie să atingă cu cursorul trei puncte pe monitor dar are pretenţii de trebuie să le pună robinet.

În opinia mea, sunt trei soluţii: să-i înviem pe cei pe care i-am avortat, dar selectiv, doar pe cei mai competitivi, ar fi prima dintre ele. Dacă Sfântul Ilie şi Iisus Hristos au putut, atunci şi ştiinţa poate, pentru că ştiinţa merge pe certitudini, de aceea bate religia la orice oră. A doua posibilitate care s-ar putea şi ea este să ridicăm români verzi, calitatea a mai prima, patrioţi şi conştiincioşi ca meşterul Manole, care să se jertfească pe altarul locului de muncă spre propăşirea generală. Şi asta se poate, sunt o mulţime de mituri conexacte la mitul potopului, de aceea propun să facem apel tot la ştiinţa modernă, care e mitul cel mai tare.

A treia posibilitate este posibilitatea care nu se poate: să aducem forţă de muncă de acolo unde este din belşug. Sunt musulmani, ceea ce n-ar fi o problemă, sunt mai închişi la ten, ceea ce n-ar fi o problemă, diluează specificul naţional, ceea ce n-ar fi o problemă, singura problemă este că în secunda în care-i aducem aici încep să plângă şi pleacă spunând că ei credeau că merg în Germania. Aici soluţia este să operăm nişte modificări la pagina cu titlul “România” de pe Wikipedia. Altfel nu văd cum, ştiinţa modernă nu are soluţii atunci când săracii săracilor şi refugiaţii de război găsesc că ţara ta nu are mare lucru să le promită. Că de oferit ştim şi noi că n-are.

Ce se întâmplă în situaţia în care nu izbutim să ne concetrăm pe primele două posibilităţi, cele mai realiste, şi să producem ACUM milioanele de români de care e nevoie? Subliniez: acum, şi nu peste treizeci de ani? Ei bine, generaţia mea, adică cei peste patruzeci de ani, vor avea cu greu o pensie suficient de mare încât să întreţină o cutie de carton în care să trăiască la talpa blocului. Pentru că de apartamente şi case nici nu se va pune problema. Ca să parafrazez un banc bun: putem începe să ne panicăm.