Se povesteşte că Profetul Muhammad s-ar fi aflat undeva în deşert, aşezat cu picioarele sub el cufundat în chemarea Numelui când, de după o dună, ar fi apărut un om epuizat de caniculă şi alergare, cu privirea disperată a celui hăituit. Era un fugar pe care-l urmăreau nişte oameni să-l omoare, şi l-a implorat pe bărbatul care se ruga singur să nu-l dea pe mâna celorlalţi. Profetul l-a asigurat să nu-şi facă griji şi apoi ridicat din locul unde şedea, s-a întors cu spatele şi s-a aşezat doi metri mai încolo. N-a trecut mult şi urmăritorii şi-au făcut şi ei apariţia. N-ai văzut cumva un om fugind, un om gonit, un om hăituit? Privindu-i drept în ochi, Profetul ar fi răspuns: “De când stau aici, n-am văzut pe nimeni.”
Pe lângă condimentul oriental, povestea are câteva lucruri să ne spună. Primul e acela că minciuna nu este niciodată justificată, nici măcar atunci când ar fi, neîndoielnic, în slujba binelui. Dacă nu este permis să minţi nici pentru a salva libertatea ori viaţa unui om, atunci nu este permis să minţi şi pace. Al doilea lucru este că încercările inteligenţei vin pe neaşteptate şi se poate să nu dureze prea mult. Al treilea lucru este că se poate să cauţi liniştea, dar locul despre care ai crezut că e perfect pentru asta devine dintr-o dată foarte animat. Acest din urmă fapt nefiind, fireşte, vreo scuză pentru ceva. Al patrulea lucru este că în anumite situaţii trebuie să iei apărarea cuiva fără să te întrebi cine are dreptate, însă neapărat în numele unui principiu care este în mod ineluctabil drept, pentru că dreptatea oamenilor păleşte în faţa dreptăţii principiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu