Ivan Illich, preot catolic, face în “Medical Nemesis” observaţia următoare: lumea modernă a pierdut cunoaşterea şi praxisul suferinţei. Adică înainte exista o mitologie a durerilor, o galerie a îndureraţilor de la care să înveţi cum să coabitezi cu natura umană: Buddha, eroul, mucenicul, văduva, orfanul. Hristos este un maestru al durerii de la care avem ce învăţa perpetuu. Împăcarea cu suferinţa era printre virtuţi, şi doar în aceste condiţii putea fi premisa spiritualizării, pentru că nu suferinţa în sine înalţă, ci modul în care-o primim.
Ei bine, medicina modernă a transformat durerea într-o problemă chimică ale cărei soluţii trebuie să fie tot de natură chimică. Un calmant, un analgezic, o perfuzie cu morfină şi evadăm din condiţia umană, devenim zei. Prima pierdere este compasiunea, ce rost are să fii empatic cu un om care are nevoie urgentă de o pastilă? Dar mai e ceva, şi aici Ivan Illich e tulburător: odată cu durerea a dispărut capacitatea noastră de a ne bucura de lucrurile simple. Preţul durerii este savoarea clipelor bune, după cum, o viaţă căreie i se refuză exerciţiul suferinţei este ca un fruct frumos dar fără gust şi parfum.
Dacă durerea pleacă, atunci pierdem plăcerile cele mai la îndemână. Dacă pierdem ceea ce ne este accesibil, începe goana după superlative, nimic numai este suficient de bun pentru noi. Existenţa însăşi alunecă o octavă în sus, pierdem nişte sunete, căpătăm altele. Doar că nicio compensaţie nu poate fi menţinută, e ca şi cum fructele ar fi tot în pom, doar că dincolo de raza mâinii noastre. Le vedem, din când în când le atingem, mai dăm câte unul jos. Locul pe care durerea l-a lăsat în urma ei s-a umplut cu nefericirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu