Frânturile zilei (LVIII)

Probabil cea mai greu de înghiţit dintre ideile lui Joseph de Maistre este aceea că războiul are un aport benefic pentru formarea caracterelor. Am citit-o în “Serile de la Sankt Petersburg” lui şi m-am blocat, mi-au puşcat sinapsele, pentru că de-a lungul întregii şcolarităţi mi s-a explicat că războiul este una din formele răului absolut. De aceea n-am scris niciodată despre acest subiect, şi mi-a luat ani să pricep că are dreptate, şi cum anume are dreptate, şi de ce gândurile lui nu mai au sens în lumea noastră. Marea problemă este că avem acelaşi nume pentru realităţi care nu mai au multe în comun unele cu altele, de aici confuzia şi rescrierea trecutului în lumina prezentului.

Dialectica războiului eroic la care face referire aristocratul presupunea confruntarea directă cu consecinţele faptelor de arme. Scoţi sabia, te ciocneşti cu duşmanul, i-o bagi prin ficaţi, o scoţi cu sânge şi lucrătura intestinelor pe lamă. Îl auzi horcăind, îi mai dai una de milă ca să-i scurtezi chinul, dacă ai vreme, dacă nu eşti ocupat cu urmator. Te lupţi un ceas, nouă ceasuri, seacă şi adrenalina aia odată, te vlăguieşti şi brusc comuţi pe rezervoare inexplicabile de energie. De la o vreme nu mai simţi nimic, dai ca prostul cu securea, pentru că între timp sabia s-a rupt, scutul e ferfeniţă şi cui îi mai pasă de ele? Eşti ud la picioare pentru că noroiul special format din sânge şi pământ trece îţi încleiază cizma şi ajunge inexplicabil la piele. Tot timpul la doi metri de inamic, curajul are o energie formidabilă care te precede şi care se ciocneşte de energia celuilalt, războiul este o formă de sexualitate supraomenească rezervată celor care îl duc pe umeri, de aici imperativul abstinenţei căruia i se supuneau cavalerii medievali şi pe care în lumea modernă trebuie să-l respecte doar sportivii în timpul competiţiilor.

Arcaşul trebuia şi el să se confrunte cu consecinţele faptelor lui, pentru că adesea trebuia să recupereze săgeata, să se ducă la cel căzut şi s-o scoată din piept folosind un pumnal. Săgeţile erau reciclabile, greu de făcut, deci trebuiau cruţate. Abia glonţul a schimbat raportul, cu glonţul s-a trecut la abatorizare, la abstractizarea războiului prin îndepărtarea agresorului de victimă. În perioada de tranziţie care începe cu muscheta şi se termină în al doilea război mondial, încă asistăm al o formă neghioabă de eroism care presupune că un rând de soldaţi se deplasează spre inamic cu pieptul deschis în vreme ce acesta trage cu mitraliera. Principiul are ceva contramatematic: nu pot ei trage cât putem noi muri. Primii care înţeleg nebunia războaielor cu praf de puşcă sunt trupele de guerilla, miliţiile care organizează ambuscade şi apoi se retrag în fugă pentru a lovi în alt moment prielnic. Fără să vrea, îşi aduc şi ei aportul la abstractizarea războiului.

Tot traseul de la războiul medieval la războiul tehnologic are o singură constantă: îndepărtarea agresorului de victimă, reducerea acesteia din urmă la o cifră într-un bilanţ contabil. Atunci când Dan Halutz, şeful armatei Israeliene şi luptător din avion, a fost întrebat ce simte atunci când aruncă o bombă peste civilii din Palestina, răspunsul este epocal: “Nu. Aceasta nu este o întrebare legitimă şi nu este formulată. Dar dacă totuşi vreţi să ştiţi ce simt atunci când dau drumul unei bombe, am să vă spun: simt ca o mică zgâlţâitură (little bump) în avion ca rezultat al căderii bombei. O secundă mai târziu, s-a terminat, şi asta-i tot. Asta simt.” Soldatul postmodern Dan Halutz merge la bombardat ca tractoristul la semănat. Probabil că, atunci când se întoarce acasă, îşi sărută nevasta şi-i spune c-a avut o zi bună, ca de obicei. În cabina cu aer condiţionat n-a avut cum să transpire iar deodorantul pe care l-a folosit înainte de a merge la muncă şi-a păstrat în bună măsură prospeţimea. Soldatul modern care ascultă metal în tanc duce un război perfect septic, cu nimic diferit de un joc video violent.

Teroristul de unică folosinţă vrea să închidă bucla dar ajunge aiurea. El nu se confruntă cu consecinţele faptelor lui, el este chiar una dintre consecinţe. Înainte de a se detona are răgazul să se uite pe feţele victimelor, să le audă respiraţia calmă şi râsetele. Dacă nu-i drogat, are timp să priceapă că nepăsătorii care-l înconjoară sunt oameni vii, cu vieţi şi destine. Terorismul ar fi o întoarcere la războiul om la om dacă n-ar fi o parodie: cei omorâţi sunt sacrificaţi ca nişte animale neştiutoare, nu au nici privirea, nici răsuflarea, nici mirosul celui care ştie că luptă. Nici şansa eroică a unei riposte, nici şansa dezertării. Şi aici, între teroristul în uniformă Dan Halutz şi teroristul anonim diferenţa se estompează pentru că şi acesta din urmă, când apasă pe buton, simte o mică zgâlţâitură iar o secundă mai târziu s-a terminat, şi asta-i tot.