Mi-a ieşit pe ochi de câte ori am văzut pe reţeaua de socializare poze cu parlamentari dormind şi sfânta mânie cu care lumea se simte datoare să înfiereze comportamentul. Un fotoliu lărguţ, cu un parlamentar lărguţ tălănit între braţele lui care te îmbrăţişează fără să te strângă, iar capul catifelat al parlamentarului, legat de trunchi printr-un gât, se odihneşte pe speteaza catifelată – aceasta este noua imagine a sfidării naţionale pe care am văzut-o în nenumărate ipostaze care sugerează că nu-i vorba de nişte excepţii, ci de normă. Eu merg pe principiul că şi parlamentarul este om, deşi nu-l ajută faţa, iar dacă e din aceeaşi specie cu cei mai mulţi dintre noi poate fi şi înţeles, deci să ne dăm silinţa.
Excepţie situaţia în care a avut o noapte scurtă şi agitată, omul adoarme de plictiseală. Cască el ce cască şi, dacă overdoza de oxigen nu-l ajută, parlamentar adorme şi parlamentar se trezeşte, afară doar dacă n-are norocul porcesc să moară în somn, caz în care se petrece o metamorfoză ce nu ne priveşte pe noi acuma. Sigur, noi ne ofuscăm romantic când vedem că omul pe care l-am votat (poate voi, că eu nu), în loc să participe la dezbateri, se plictiseşte, dar eu vă întreb acum: care dezbateri? Pentru o dezbatere cât de cât ai nevoie de câteva chestii inevitabile: de oameni care să ştie ce vorbesc, de oameni care să înţeleagă ce vorbesc cei care ştiu, de oameni care să vadă erorile de argumentare şi de oameni care să-şi asume la nivel de conştiinţă votarea legilor. N-ar fi rău ca oamenii ăştia să fie tot aceiaşi, adică mulţimea celor care ştiu ce vorbesc să coincidă cu cea a celor care-şi asumă votul, şi credeţi-mă că nu-i singura suprapunere care-mi vine în minte.
Or, realitatea e că asta nu mai e demult, admiţând c-a fost vreodată. Astăzi mecanismul parlamentar funcţionează uns, nu se mai poticneşte în contradicţii de idei. Întâi de toate, oamenii nu prea ştiu ce vorbesc, deci o dau la pace uşor, în sensul că nu prea mai vorbesc. Ceilalţi nu înţeleg, dar e bine, cum să nu fie, că oricum nu-i nimic de înţeles. Despre erori de argumentare deci ştiinţa logicii nu mai are sens să pierdem vremea: “e logic” ceea ce-mi convine mie. Restul “nu-i logic”. Iar votul îl asumă şefu, el le spune parlamentarilor ce şi cum. Dacă vi se pare că am despre parlamentari opinia că sunt idioţi, să ştiţi că nu-i cred mai idioţi ca toţi cei care au încredere în circul ăsta. Şi spuneam că nici n-a fost vreodată, în perioadele lui de glorie, mai răsărit ca acuma. Şi asta pentru că între oameni funcţionează o chestie foarte faină în comunităţile mici dar toxică într-o aglutinare nenaturală ca parlamentul: încrederea. Dacă n-ar exista încrederea, nicio încercare de manipulare nu ar avea rost. Iar oamenii au implicit încredere în alţi oameni.
În primul parlament al modernităţii europene, cel constituit în timpul revoluţiei franceze de la 1789, libertatea practică era îngrozitor de redusă. Desigur, se spuneau discursuri formidabile, pentru că epoca era a posibilităţilor retorice (în comparaţie cu un Danton sau un Robespierre, ai noştri grohăie ca porcii când le pui sârma-n rât). Dar exista şi atunci, ca şi acuma, un aer al timpului pe care nu puteai să-l contrazici dacă ţineai la gâtul tău. Liderii de opinie făceau cu binişorul ceea ce astăzi face şeful cu binişorul. Iar parlamentarul avea încredere, adică decoda în funcţie de anumite semne ştiute de el opinia în privinţa căreia credea că este adevărul. Fireşte, atunci ca şi acum, probabilitatea ca omul să fie nepriceput era imensă, iar rezultatul deciziei libere a prostului este întotdeauna tragic. Realitatea pură este că mecanismul democratic simbolizat de parlamentarism nu-i mai viu ca mumia lui Lenin. Şi nici nu arată mai puţin natural. Singurul lucru netrucat care se petrece în parlament e răbufnirea fiziologică a câte unui tip care începe să sforăie. Un parlamentar care adoarme în imensa butaforie a democraţiei e ca un vierme în cimitir – e autentic, e firesc, e viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu