Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.