Maestrul Rinzai despre învăţători şi discipoli

Se spune că Maestrul Rinzai ar fi rostit următoarele parabole: “Un discipol autentic dă mai întâi un katsu; pe urmă întinde o tavă dată cu lac lipicios. Învăţătorul nu îşi dă seama de acest tertip, cade în capcană, şi de îndată începe să explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dă un katsu. Dacă celălalt tot nu se lasă, [eroarea] devine o boală care-a pătruns până la măduvă. Asta se cheamă că “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla şi astfel: Învăţătorul nu spune absolut nimic ci urmăreşte explicaţia discipolului, pentru ca apoi să-i fure dintr-o dată întrebarea. Cu toate că i-a fost furată, învăţăcelul nu poate renunţa la întrebare şi se agaţă de ea până la moarte. Asta se cheamă că “gazda vede oaspetele”.

Sau, învăţăcelul vine la maestru cu cine ştie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaşte ca fiind doar un procedeu, îl apucă şi-l aruncă cât colo. Învăţăcelul strigă: “Ce învăţător grozav!” Acesta răspunde: “Eh! Tu nu deosebeşti răul de bine.” Atunci învăţăcelul se închină. Asta se cheamă “gazda vede gazda”.

Iarăşi, un învăţăcel în obeze şi lanturi se prezintă dinaintea învăţătorului. Atunci învăţătorul îi mai pune un rând de lanţuri şi obeze. Învăţăcelul nu mai poate de bucurie. Şi unuia şi celuilalt le lipseşte discernământul. Aceasta se cheamă că “oaspetele vede oaspetele.”

Comentariu:

Maestrul Rinzai expune patru situaţii posibile în întâlnirea dintre un maestru şi un discipol. Le vom privi pe rând, numindu-le după concluziile formulate la sfârşitul fiecăreia dintre ele (în care “gazda” este maestrul – cel vrednic - iar “oaspetele” este negreşit ucenicul – cel nevrednic).

1) Oaspetele vede gazda.

Întâlnirea dintre maestru şi ucenic este obligatoriu un schimb, un dialog, în care maestrul este solicitat să răspundă la o întrebare corect pusă. Trebuie ştiut că în buddhismul zen (forma pe care taoismul a luat-o atunci când buddhismul a pătruns în China) tăcerea este superioară vorbirii (conform versetului din Tao-Te-King: “Cel ce vorbeste nu ştie. Cel ce ştie nu vorbeşte.”) iar dialogurile zen nu pot fi decât scurte, bruşte, chiar dureroase. Ele presupun un mare efort dincolo de limbaj, aici e toată cheia de altfel, replicile sunt numai vârful aisbergului, ceea ce nu se vede e cu mult mai profund şi mai important, şi nu rare sunt ocaziile în care dialogul nu se serveşte de cuvinte, ci de katsu (strigăte percutante, pure), de ciomege în cap, de cuvinte obscene. Şi e normal să fie aşa, pentru că nu e vorba de un exerciţiu de societate, ci de un drum spre trezire, în care toate metodele sunt bune.

Sã privim acest prim dialog. Ucenicul are două replici: un katsu si o tavă dată cu lac lipicios. El nu verbalizează nimic, şi asta îl situează pe o poziţie superioară maestrului, care verbalizează mult şi inutil, astfel încât maestrul Rinzai nu socoteşte c-ar fi necesar sã reproducă ceva, orice. Interesant este că ucenicul e cumva între două ape, el transmite ceva pur (katsu) si ceva impur (tava dată cu lac lipicios). Maestrul, în loc să-l purifice, îl încurcă cu vorbe. În cele din urmă ucenicul se purifică singur cu al doilea katsu. Dacă maestrul, în loc să tacă, va continua să vorbească, tulburând puritatea ucenicului, el se dovedeste a fi o fraudã de la un capăt la altul.

Acesta este cazul în care ucenicul este mai vrednic de Cale decât maestrul (deci “oaspetele vede gazda”).

2) Gazda vede oaspetele.

Asa cum am spus, învăţătorul care nu spune nimic este adevăratul învăţător. El nu este într-o poziţie de non-comunicare, cum ni s-ar putea părea datorită ignoranţei noastre, ci tocmai prin tăcere transmite totul, fără greş şi fără rest, pentru că în zen tăcerea cuprinde toate semnificaţiile (însă nu trebuie uitat că jurământul tăcerii poate fi întâlnit la numeroşi asceţi creştini, iar superioritatea tăcerii faţă de orice cuvânt este expres menţionată şi în sufism, deci nu avem de-a face cu o situaţie singulară). Aşadar, maestrul tăcut primeşte o întrebare de la discipol, lucru natural din partea celui care are nelămuriri. Rolul maestrului este de a disipa orice neînţelegere, de a lămuri discipolul (deci de a-l purifica, de a-l transforma într-o lamură, adică în argint curat, după cum bine spunea limba română veche). Dar şi ucenicul are un rol activ aici, el va fi purificat sau nu în funcţie de disponibilităţile sale, eşecul fiind şi el posibil (cazul în care ucenicul “se agaţă de întrebare până la moarte”).

În acest caz, maestrul este mai vrednic de Cale decât ucenicul (deci “gazda vede oaspetele”).

3) Gazda vede gazda.

Aceasta este situaţia privilegiată în care şi maestrul şi discipolul se dovedesc la fel de buni pentru Cale. Dialogul este scurt şi clar, fiecare pricepând atât cele spuse, cât şi cele nespuse. Ucenicul vine cu “cine ştie ce procedeu de purificare”. Este bine, dar nu suficient de bine, pentru că un procedeu de purificare este până la urmă un instrument, şi nu puritatea însăşi. Maestrul vede diferenţa şi îndepărtează procedeul, tocmai pentru a-i înlesni discipolului accesul mai uşor la scopul propus. Ucenicul înţelege imediat diferenţa subtilă şi îl laudă pe maestru, lucru care nu poate fi decât o greseală care l-ar bloca pe Cale. Maestrul îl dojeneşte pentru lipsa de perspicacitate. Ultima replică a ucenicului nu poate fi decât non-verbală.

Asadar, aceasta este forma cea mai elevată a întâlnirii dintre un învăţător şi un ucenic, în care fiecare pricepe imediat ce are de zis celălalt. “Gazda vede gazda”, fiecare este vrednic şi amândoi au ceva de dat.

4) Oaspetele vede oaspetele.

Ultima formulă este cea în care se întâlnesc doi nevrednici: unul ce se ia pe sine drept maestru, şi unul care e ucenic neavizat. Situaţia ultimului este oarecum normală, el este priponit de lanţuri, de legături cu lumea. Din nefericire, falsul maestru nu-l poate elibera de ele, ba chiar îi adaugă altele noi, lucru pe care ucenicul cel prost nu-l sesizează, el este mai interesat să aibă un maestru decât de Calea însăşi. În acest din urmă caz, “oaspetele vede oaspetele”, fiecare este la fel de nevrednic, nici unul dintre ei neavând ceva de oferit.