vineri, 18 martie 2016

Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul ar fi linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele mecanic, precum mărgelele pe un şirag, precum drumul pistoanelor unui motor. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea…

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): “Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!” Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este “mai bună decât o mie de luni”, adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe… Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot…


În Evanghelia după Matei, după ce enumeră semnele care prevestesc sfârşitul vremurilor, Iisus adaugă: “Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.” (24: 22) Nu numărul zilelor este “scurtat”, ci zilele însele, fiecare în parte, sub aspect durativ… Spirala temporalităţii este din ce în ce mai îngustă în partea finală a ciclului cosmic, timpul o ia la fugă. Adică exact ceea ce transmite doctrina hindusă a vârstelor omenirii despre Kali-Yuga (vârsta de fier, vârsta sumbră).

În scurgerea ne-monotonă a fiecărei zile există un moment deosebit de favorabil pentru rugăciune. Este o clipă de întrepătrundere, când ceva ce nu s-a terminat se contopeşte cu ceea ce va să înceapă, e o clipă paradoxală suspendată între două unităţi de durată ce-şi dau mâna… E în timp, şi totuşi e un netimp, se repetă zilnic şi totuşi, dintr-un anume punct de vedere, e foarte greu accesibil. În tradiţia solariană creştină, este momentul cunoscut ca fiind miezul nopţii, când ora e concomitent 24 şi 0, sfârşit şi totodată început, enorm, dar concomitent nimic. În tradiţia lunară islamică, este ceasul rugăciunii Fajr, între noaptea cea mai deplină şi zorii ce stau să mijească, cu ceva vreme înainte de a se putea deosebi “un fir alb de unul negru”. Undeva între ele, poate cuprinzându-le pe amândouă într-un mod în care numai basmul sacru poate, e ceasul în care Prâslea cel voinic păzeşte merele de aur: “[…] într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţí că-l atinge încetişor boarea zorilor […]”.

Tot pe-dosul lumii e condensat în anti-momentul acela. Trebuie să doarmă firea, pentru ca rugătorul să-şi poate toarce contemplarea la picioarele copacului lumii. Trebuie să înfrângă picoteala cel ce vrea să culeagă stările de aur. Şi chiar aşa se şi petrec lucrurile. Între două ţepuşe şi “cu cărţi de cetit”, Prâslea biruieşte, nefăcând nimic din cele ale făptuirii, şi împlineşte astfel ceea ce ceilalţi n-au izbutit. Şi pune pe o tipsie merele de aur cel care a sorbit netimpul în neloc, adică ceasul dintre ceasuri la picioarul Axei Lumii… Ce va fi cetind Prâslea cel contemplativ din bucoavnele lui în noaptea destinului? De bună seamă că un verset serafic, un singur verset, repetat molcom în ritmul suliţelor inspiraţiei şi al expiraţiei care străjuiesc invocaţiile sacre…

Un comentariu:

  1. Se poate spune, cu mai multă precizie, că luna calendarului islamic are minim 29, maxim 30 de zile, în funcţie de vizibilitatea lunii. Neputându-se calcula cu precizie, datorită maximei sale localizări şi a necesităţii existenţei unor martori pentru a certifica apariţia craiului nou, este greu integrabil în timpul aseptic modern (deşi, mai ales în ultimii ani, se fac mari eforturi pentru a 'profana' aceasta prin metoda calendarelor stabilite dinainte şi a promovării cu insistenţă a ideii de obligativitate a 'centralizării', 'unificării' datelor pentru sărbători, etc). Este însă un lucru cert că actul de observare a lunii noi are un caracter ritual şi comportă o binecuvântare evidentă pentru cine este în măsură să o facă.
    În privinţa Fajr, momentul de început este în mod tradiţional identificat prin posibilitatea de a distinge un fir alb de un fir negru. Miezul nopţii, timp esenţial calitativ, poate fi în schimb favorabil rugăciunii suplimentare şi a zikr-ului.
    În rest, numai bine,
    A.

    RăspundețiȘtergere