De ce mi-a plăcut matematica

Să ne înţelegem bine, mie nu mi-a plăcut niciodată matematica. A fost chiar blestemul vieţii mele de elev la un liceu de matematică-fizică, Bastilia. Am detestat matematica din momentul zero, de la grădiniţă, când eram incapabil să număr scăunelele pe care tovarăşa ne punea să le aşezăm în semicerc. Cred că nu-mi era clar niciodată pe ce criteriu stabilim care e primul scăunel şi asta mă bloca total, iar tovarăşa n-avea vreme pentru tăntălăi. Tabla adunării şi cea a scăderii au fost dezastre şi problema a persistat mulţi ani. Cred că de acolo mi se trage faptul că nu ştiu niciodată câţi bani am în buzunar, excepţie când rămân fără nimic.Tabla înmulţirii a mers cel mai bine datorită aspectului ei glorios de epopee pe care poţi s-o reciţi după ce-o înveţi pe de rost. La aplicaţii am redevenit eu însumi. Împărţirile au prelungit tradiţia catastrofelor. Pentru ridicatul la putere n-am fost mult timp suficient de puternic. Cât despre extragerea chintesenţialei rădăcini pătrate, ce rost are să vorbim.

Prin gimnaziu, profesorii se prinseseră de poantă: eram ca fratele meu. Mie-mi plăceau toate disciplinele, mai puţin matematica. El era exact ca mine, în sensul că-i plăcea matematica, dar detesta restul programei şcolare. Am jucat mai mult fotbal rezolvând culegerile lui Gheba şi Olivotto decât atingând mingea cu piciorul. Dacă n-ar fi fost sfera de la geometria în spaţiu dintr-a VIII-a, cred c-aş fi pierdut reprezentarea mentală a conceptului. Pe atunci am învăţat că există două feluri de asceză: postul creştinilor şi matematica. Prima e mai uşoară, în sensul că nu mănânci, dar cel puţin poţi să te mişti. A doua te condamnă la nemişcare pe scaun, la masă, iar dacă înveţi prost mănânci note după cum ai învăţat.

 Două ore de matematică zilnic pentru media cinci la liceu, raţia mea de supravieţuire. Dacă voiam mai mult, trebuia mai mult. Încă două ore pentru sora proastă a matematicii, fizica. Primele două teze la fizică le-am trecut cu brio, am luat 3 la amândouă. Practic, nimeni nu mă concura la titlul de prostul clasei. Greşeam cam ca la grădiniţă, văzând lucrurile mai complexe decât sunt. Când am înţeles cum stă treaba, la a treia teză, am luat 9, după care până la sfârşitul liceului nimic n-a putut să fie greu la fizică pentru mine. Noroc că restul materiilor mergeau ca-n brânză, nu-mi amintesc să fi întâmpinat dificultăţi majore. Pentru cele mai multe, era suficient să fiu atent la ore şi să deschid cărţile în pauză. Când mă săturam de toate, fugeam în biblioteca municipală şi descopeream libertatea de a citi ce vreau eu. După o vreme, bibliotecarelor li s-a făcut milă de mine şi mi-au deschis fondul secret de carte, colecţia unde nu intrai fără acordul scris al Securităţii. Pe atunci am aflat că există ceva mai odios decât matematica: istoria religiilor, o colecţie de nonsensuri inutile, o îngrămădire pretenţioasă de prostii care nu servesc decât celor care le-au scris, ca să-şi facă “operă”, şi neo-moftangiilor care cumpără cărţi la metru.

Am început să iubesc matematica târziu de tot, când stabilisem deja c-o urăsc. După mii de ore de studiu, într-o zi am început pur şi simplu să văd. Pentru mine matematica s-a născut în ziua în care, înainte de a începe să scriu grăbit pe hârtie, am învăţat să stau să mă uit, apoi să caut calea în mintea mea şi s-o găsesc fără grabă. Miracolul s-a produs la analiza matematică, ramura unde fără intuiţie şi ludic nu înaintezi niciun pas. Poţi face aritmetică şi algebră aplicând algoritmi, va ieşi ceva, dar n-ai ce căuta la analiză şi geometrie cu becul stins. Mi se deformase prima falangă a degetului mijlociu, osul are şi astăzi un lăcaş pentru creion, dar pentru mine se produsese miracolul, a meritat, eram undeva între matematicant şi matematician, nici-nici, într-un fald al incertitudinii care mie-mi aducea căldură şi confort. Neputându-mă face deştept, matematica m-a făcut cel puţin neprost.

Am încetat să detest matematica în timpul unui turnir cu profesorul meu. Pe atunci erau obligatorii meditaţiile pentru bacalaureat făcute la şcoală, o dată pe săptămână veneam toţi şi timp de două ceasuri lămuream neclarităţi. Exista o singură regulă nescrisă: profesorul nu mai predă nimic, aduce eventual probleme, dar numai după ce se lămuresc problemele elevilor. Adesea, singurele lucruri care se făceau erau cele pe care nu le pricepuserăm noi. Pentru mine era firesc, era şi regula setată de tata la meditaţiile plătite: fecior, îţi dau bani, dar nu ca să faci şcoală în regim de repetenţie, la profesor te duci cu ce n-ai înţeles. În ziua în care am încetat să detest matematica m-am dus cu o sumă dintr-o culegere, am scris-o pe tablă, apoi m-am aşezat în bancă şi am aşteptat. N-a ştiut nimeni cum să facă. Profesorul, un inteligent şi-un elegant, a stat jumătate de oră şi s-a uitat la tablă, s-au uitat toţi, m-am prefăcut şi eu că mă uit, după care mi-a zis: “Pentru problema aceasta e nevoie de doi litri de vin. Aplică-i teorema cârpei!”

 L-am detestat pe Ioan Viţalaru până atunci, mi s-a părut normal să fiu consecvent şi după, dar nu atunci. Îl uram pentru toate cărţile de literatură pe care le citeam noaptea sub pătură şi mi le dădea mama dimineaţa în cap, dar în ziua aceea, pe care am pregătit-o în toate ceasurile când am căutat probleme irezolvabile în culegeri, nu l-am dispreţuit. Am fost brusc solidar cu profesorul în singurul moment când n-a ştiut ce să spună, cum puteam şi pot fi solidar cu toţi bucherii pentru care şcoala e un lung pelerinaj în genunchi. Nu mi-a dat nicio notă, nu m-a felicitat, m-a pus doar să aduc culegerea ca să verifice dacă nu-i vreo eroare intenţionată din partea mea, cred că mă credea în stare. O aveam la mine, i-am arătat-o aşa cum prezintă un entomolog un gândac nemaivăzut. Trei zile mai târziu, într-o oră obişnuită, ne-a arătat soluţia, dar mi-era egal. Rostul acelei sume nu era acela de a fi rezolvată, ci a-mi demonstra mie şi celorlalţi întâmplător, că am ajuns acolo unde nu fuseseră ei. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o mai mare satisfacţie ca în clipa aceea în care n-am ştiut cum să rezolv o problemă.

Mama a vrut să fiu profesor de matematică şi probabil c-aş fi devenit dacă n-ar fi vrut ea foarte mult. Argumentul că mai târziu voi da meditaţii şi voi avea mereu frigiderul plin m-a făcut să resping şi mai mult nobila ştiinţă. Dacă mi-ar fi vorbit despre cunoaştere, m-ar fi mişcat probabil. Oricum, n-am văzut niciodată în matematică mai mult decât un antrenament, o pregătire pentru altceva. Şi asta a fost pentru mine, nu mă pot plânge. Când am ajuns la Litere, am intrat ca lupul între oi. Eram praştie în materie de lecturi, le-am făcut atunci, am citit ca apucatul opere complete până când am picat în vreo două rânduri de nu m-am putut desprinde din pat, dar pricepeam tot, şi datorez acest lucru matematicii.

 Am urât matematica aşa cum poţi urâ doar femeia pe care o iubeşti. Însă un singur lucru nu l-am negat niciodată, nici în momentele în care găseam că singurul lucru frumos în tot studiul acela era caligrafia mea o pe hârtia cu pătrăţele: matematica nu m-a minţit niciodată. În toate orele acelea, în toţi anii, niciodată n-am avut umbra unui dubiu în ceea ce priveşte prostia sau valoarea mea. Nu mi s-a întâmplat să studiez fără să se vadă în note, sau să trag chiului fără să dau socoteală. Am pedalat mai mult ca alţii, pe măsura inabilităţilor mele, dar jocul a fost întotdeauna cinstit. Am învăţat să preţuiesc efortul şi să binecuvântez inspiraţia. Am prins nesaţul studiului, nebunia înaltă care nu m-a părăsit niciodată. Dacă astăzi mi-e foarte clară diferenţa dintre ceea ce ştiu şi ceea ce nu ştiu, datorez acest lucru matematicii.