De o parte versetul, de cealaltă exegeza

În anul 595 după Hegira, conform calendarului islamic (sau 1198 după Hristos), la Marakesh, în Maroc, sicriul lui Ibn Ruşd era urcat pe un cal de povară pentru a fi transportat la Córdoba, acolo unde este mormântul. De cealaltă parte a animalului, contragreutatea era un cufăr cu toate cărţile scrise la vremea lui de cel trecut dintre cei vii. Piosul gest era asistat de Ibn-‘Arabi, alături de Abu’l-Hosayn Muhammad ibn Jobayr, secretarul lui Sayyed Abu Sa’id, prinţul almohad, şi tovarăşul lui, Abu’l-Hakam ‘Amru ibn al-Sarraj, copistul. Ani mai târziu, Ibn-‘Arabi avea să relateze scena: “Atunci Abu’l-Hakam se întoarse spre noi şi spuse: Voi nu observaţi ce serveşte drept contragreutate maestrului Ibn Ruşd? De o parte maestrul, de cealaltă operele lui.” Ibn Jobayr îi răspunse: “Tu spui că nu observ, o copilul meu? Ba bine că nu. Binecuvântată fie gura ta!” […] Sunt astăzi singurul supravieţuitor al acestui mic grup de prieteni – Dumnezeu să-i ţie în milostenia Sa! – şi-mi zic despre vorbele de atunci: de o parte maestrul, de cealaltă operele. Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!”


 Ibn ‘Arabi, cel pe care şiiţii l-au numit “Fiul lui Platon” (Ibn Aflatun), aducea un ultim omagiu prin prezenţa lui celui care-şi propusese să restaureze în puritatea sa aristotelismul integral. În timpul vieţii se mai întâlniseră doar o singură dată, în Córdoba islamică, pe când Ibn ‘Arabi era un adolescent imberb, dar deja renumit. “La intrarea mea, filosoful se ridică de la locul său, veni în întâmpinarea mea, făcu câteva gesturi prin care îmi arătă prietenia şi consideraţia vădite, iar în cele din urmă mă îmbrăţişă. Apoi îmi spuse: “Da.” Şi eu la rândul meu, îi spusei: “Da.” Atunci bucuria lui crescu dând-şi seama că-l înţelesesem. Dar apoi, înţelegând eu însumi ce anume îi provocase bucuria, adăugai: “Nu.” Pe dată Ibn Ruşd se crispă, culoarea trăsăturilor lui păli, avea aerul să se îndoiască de ceea ce gândea. Îmi puse această întrebare: “Ce fel de soluţie ai găsit prin iluminarea şi inspiraţia divina? Este aceeaşi cu cea pe care ne-o conferă reflecţia speculativă?” Îi răspunsei: “Da şi nu. Între da şi nu spiritele îşi iau zborul dincolo de materie, şi ceafa se desprinde de corpul ei.” Ibn Ruşd păli, îl văzui tremurând. Murmură formula ritualică: nu există putere decât întru Dumnezeu – căci înţelesese la ce făceam aluzie.” (Revelaţiile de la Mekka)

 Cu ani înainte ca această primă întâlnire să se fi produs, Ibn Ruşd elaborase ceea ce azi s-ar numi “o teorie” – cineva intrat ignorant pe calea spirituală are posibilitatea să obţină perfecţiunea supremă fără intercesiunea unui factor uman. Îi fusese sugerată de versetele 59-81 din a optsprezecea sură coranică, Sura Grotei, în care Moise este evocat în compania misteriosului Khidr, manifestare a Sfântului Duh, de sorginte non-umană, deci supra-umană… Nişte versete serafice, deci, şi un exeget pe măsura lor, au aşteptat ani şi ani până când le-a fost dat să se întâlnească cu forma lor condensată: Ibn ‘Arabi, cel pe care sufiţii l-au numit Al-Shaykh Al-Akbar (Marele Maestru). Îndrăzneala gândului nu avusese pace până când nu dăduse peste confirmarea ei, sub forma unui adolescent preaînţelept, a unui călător prin lumea suprasensibilă a profeţilor…

 La câţiva paşi de rămăşiţele pământeşti ale lui Ibn Ruşd, martor mut la dialogul prietenilor săi, Ibn ‘Arabi îşi spune: “Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!” – Altfel spus: sunt eu cel despre care Profetul Muhammad spunea într-un hadith, că la fiecare o sută de ani Dumnezeu va trimite pe cineva care va reînnoi Religia? Sunt eu Polul vremurilor în care mi-a fost dat să trăiesc, asemenea tuturor trimişilor dinainte, asemenea lui Moise însuşi? În chiar noaptea în care punea această întrebare deloc retorică, răspunsul îi va veni sub forma unui poem sofianic care aminteşte sfâşietor de Cântarea Cântărilor: “Ascultă, o preaiubitule! / Eu sunt realitatea lumii, centrul şi circumferinţa, / Eu sunt părţile şi totul. / Eu sunt voinţa Cerului şi a Pământului, / N-am creat în tine percepţia decât pentru a fi obiectul percepţiei mele…” Lui Ibn Ruşd, ca să-l poată mai uşor reţine, creştinii scolastici i-au latinizat numele sub forma Averroes. Lui Ibn ‘Arabi i-au spus, simplu, Doctor Maximus. Lumea trebuie să fi devenit pentru o clipă prea mică atunci când, în viaţă şi în moarte, şi-au fost aproape. La fel cum brusc devine neîncăpătoare lumea atunci când un verset serafic se întâlneşte cu exegeza lui, în cumpănă deplină pe spinarea unui cal de povară…