marți, 5 iulie 2016

Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu (recenzie)



Citind paginile acestui volum îţi vine în minte că nimeni nu seamănă mai mult cu Simone Weil ca Teresa de Ávila, sfânta patroană a Spaniei, călugariţa carmelită şi reformatoarea monastică a cărei sărbătoare are loc în calendarul gregorian al Bisericii Romano-Catolice în ziua de 15 octombrie. Despre aceasta din urmă, biograful ei, Pierre Boudot, spunea: “În toate paginile sale se vede marca unei pasiuni vii, a unei sincerităţi absolute şi a unei iluminări a credinţei. Toate revelaţiile sale mărturisesc credinţa ei profundă într-o uniune spirituală dintre ea şi Christos.” Rânduri care o anticipează pe Simone Weil...

 Primul adjectiv pe care îl sugerează această personalitate este “inclasabilă”. O creştină a cărei intuiţie intelectuală se ridică la perceperea corectă a hinduismului şi a taoismului – dar care primeşte botezul pe patul de moarte, deci nu este riguros creştină; o contemplativă ale cărei repere metafizice sunt atât de impresionante încât cei care vorbesc despre la métaphysique de Simone Weil ar trebui să dea înapoi în faţa celei care se depersonalizează până la ştergerea sinelui în faţa adevărurilor eterne – dar ale cărei poziţii şi întreprinderi în viaţa mundană par să vizeze activismul cel mai frenetic. Inclasabilă. Aproape suprafirească.


 Iar suprafirescul este subiectul eseului de faţă. Iubire implicită – iubirea pregătitoare, iubirea care ţine mai cu seamă de credinţă, deci de încredere, şi nu de ştiinţa lui Dumnezeu. Iubirea care se ridică în sus, asemeni privirii evreilor către şarpele salvator ridicat de Moise în pustie. Trei forme de iubire mai cu seamă: iubirea aproapelui, iubirea pentru ordinea lumii şi iubirea practicilor religioase, ba chiar patru dacă socotim, cu Simone Weil, prietenia. Cele trei iubiri (ba chiar patru) sunt, fiecare în parte şi toate la un loc, nişte Imitatio Deus.

 Iubirea pentru celălalt, atenţia faţă de alteritate, nu este o “faptă bună”, un act suregatoriu menit să netezească autorului său drumul spre Paradis. Nu. Este operă de justiţie, pentru că mila şi dreptatea sunt, în dimensiunea lor firescă, totuna. Virtutea supranaturală a dreptăţii constă, dacă eşti superiorul într-un raport inegal de forţe, să te comporţi exact ca şi cum ar fi egalitate, iar dacă eşti inferiorul, să realizezi că raportul de forţe este în defavoarea ta, şi să răspunzi cu recunoştinţă faţă de cel care îţi restituie demnitatea umană, refuzând să te considere drept obiect la bunul său plac. În felul acesta, şi cel puternic, şi cel nenorocit, participă la dreptate. Or, retragerea celui puternic din faţa celui slab imită decreaţia divină: retragerea lui Dumnezeu pentru ca altceva decât El să fie cu putinţă.

 Iubirea ordinii lumii este iubirea pentru frumuseţe, adică pentru singurul lucru din univers care este o finalitate fără să conţină un scop. Teribila atracţie pe care ordinea/frumuseţea o exercită ţine de faptul că ea, spre deosebire de toate preocupările noastre (banul, puterea), nu este mijloc şi este bună în sine, fără ca totuşi să ne ofere un bine anume. Or, dorinţa de a iubi într-o fiinţă oarecare frumuseţea lumii este dorinţa Întrupării, aşteptarea christică, anticiparea aripii Duhului Sfânt. De aici poate şi oroarea pe care o resimţim faţă de perfecţiune, cu nimic inferioară de oroarea pe care ne-o provoacă urâtul – absolutul ca obiect al atracţiei şi al repulsiei.

 Iubirea practicilor religioase ţine de contactul cu paradoxurile tari, religia fiind locul în care cele sensibile particulare şi cele cu desăvârşire pure se suprapun: “Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.” În centrul frumuseţii religiei creştine se află ceva absolut lipsit de frumuseţe, ceva ce este numai convenţie: Eucharistia. Absurditatea dogmei prezenţei reale constituie virtutea ei. Christos nu poate fi prezent într-un astfel de obiect decât prin convenţie. Or, tocmai prin acest fapt el este acolo cu desăvârşire prezent. În Eucharistie există ceva ce ne este total necunoscut, despre care ştim numai, aşa cum spune Platon, că este ceva şi că nimic deosebit de lucrul acela nu e dorit vreodată decât din eroare.

 Iubirea aproapelui, iubirea frumuseţii lumii, iubirea religiei – toate trei au ceva în comun: des-personalizează. Altfel spus, ţinând cont de sensul pe care persona îl are în greaca veche, de-maschează. Prin cele trei forme ale iubirii topeşti imaginea pe care ceilalţi o au pentru tine, rămâi gol, aşa cum eşti de fapt, aşa cum te vede Dumnezeu.

 Dacă legea principală a prieteniei este să vezi un om binele şi necesitatea (fără ca vreunul dintre cei doi termeni să-l sufoce pe celălalt), şi dacă prietenia adevărată este aceea în care cei doi rămân până la capăt doi, conservând o distanţă respectuoasă care-i permite celuilalt să fie el însuşi, avem imaginea la scară umană a retragerii divine din faţa omului pentru ca cel din urmă, insignifiant în raport cu Dumnezeu, să-şi conserve liberul arbitru. Înainte ca omul să-şi dorească uniunea cu divinul, este tratat ca un prieten, ca un egal.

 Acestea sunt formele de iubire implicită pe care le expune Simone Weil. Dincolo de ele este revărsarea harului, frumuseţea pură a Tatălui, atingerea aripii Sfântului Duh, prezenţa Christică, adevăratul sacrament, adică iubirea explicită. “Totul se petrece ca şi cum, printr-o miraculoasă favoare, sensibilitatea însăşi are evidenţa faptului că tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.

Un comentariu: