Să zicem că vă aflaţi pe Naţional Arena, undeva la rândurile de sus ale stadionului, iar pe gazon cade o picătură de apă cu o proprietate magică: îşi dublează volumul în fiecare minut. Întrebare: admiţând că este perfect etanş, în cât timp credeţi că templul fotbalului se va transforma într-un acvariu plin ochi cu apă? Desigur, nu ştim precis care este volumul de apă la care trebuie să ajungem, nu ştim nici volumul picăturii de la care începe povestea, ştim doar atât, că în fiecare minut avem apa x 2; se poate face oare o aproximare? Am pus această întrebare de fiecare dată când am discutat cu cineva ideile Cursului pentru dezastru al lui Chris Martenson, şi am obţinut întotdeauna evaluări foarte departe de realitate.
Haideţi să punem problema un pic altfel: cu fix un minut înainte de umplerea definitivă a Naţional Arenei, 50% din acvariu este încă gol. Cu două minute înainte: 75% din volum este umplut cu aer. Cu trei minute înainte, Naţional Arena conţine mai puţin de 13% apă. Nu-i aşa că ne-am înfiorat puţin? Cred şi eu, avem toate motivele. Pentru că acum vine a doua întrebare: în cât timp veţi înţelege că urmează un tsunami? Aici, oricum o luăm, răspunsul este unul singur: prea târziu. Aaa, şi încă ceva. Oricât de mare ar fi un stadion, o picătură care îşi dublează volumul în fiecare minut l-ar umple în mai puţin de 50 de minute. Dintre acestea, ultimele 3 ar fi catastrofale. Să zicem că aţi ales un stadion cu o capacitate dublă faţă de Naţional Arena, ceva cu adevărat imens. Cu cât credeţi că s-ar schimba situaţia? Cu un minut în plus. Un stadion de patru ori mai mare decât Naţional Arena v-ar mai face să câştigaţi încă un minut.
Bine aţi ajuns cu mintea la funcţia exponenţială! Lăsaţi deşertul, mersul pe jăratec şi groapa cu lei. Acestea sunt locuri de vilegiatură, destinaţii feerice pe lângă ceea ce tocmai aţi gândit. De fapt, funcţia exponenţială este la fel de stranie pentru noi ca şi pedepsele infernale imaginate de Dante Alighieri în Divina Comedie. Probabil că cea mai veche poveste despre funcţia aceasta este aceea în care un bătrân se prezintă la un maharajah care se cam plictisea şi-l învaţă jocul de şah. Maharajahul, încântat că se poate distra şi fără iPhone 6, îl întreabă pe bătrân cum să-l răsplătească. Păi, 1 bob de orez pentru prima pătrăţică, 2 pentru a doua, pătratul lui 2 pentru a treia, şi tot aşa până când toate cele 64 de pătrăţele vor fi pline. Să i se dea zece saci, spune superficial monarhul. Nu, replică bătrânul, să se calculeze şi să se dea exact.
Hai să facem un mic efort să calculăm măcar vreo câteva pătrăţele. Deci, pe prima 1 bob, pe a doua 2 boabe, pe a treia 2 la pătrat, adică 4 boabe, pe a patra 4 la pătrat, adică 16 boabe, pe a cincea 16 la pătrat, adică 256 boabe, pe a şasea 256 la pătrat, adică 65536 boabe, pe a şaptea 65536 la pătrat, adică 4.294.967.296 boabe. Aţi obosit? Păi, suntem abia la a şaptea pătrăţică, până la 64 mai este o groază. N-am idee care este valoarea ultimului pătrat, se zice că tot regatul maharajahului n-ar fi putut satisface orezul cerut de bătrânul acela hâtru nici în zece ani. Altfel spus, era vorba despre mult, enorm, fabulos, este o funcţie exponenţială. Cât priveşte reacţia regelui hindus, nu-i deloc diferită de a noastră atunci când credem că este nevoie de mai multe zile pentru ca Naţional Arena să se umple cu apa produsă de o picătură care-şi dublează în fiecare minut volumul.
Realitatea nudă este că nu suntem pregătiţi ca inteligenţă a speciei pentru evoluţii de tip exponenţial. Adică acestea nu încap în mintea noastră decât după o solidă pregătire. Unii dintre noi se nasc cu bune abilităţi logice, alţii sunt retori înăscuţi. N-are rost să subliniem: nu poţi face un poet care nu s-a născut înainte de asta. Dar nimeni, se pare, nu posedă intuiţia înnăscută a funcţiei exponenţiale. O să ziceţi: bine, bine, dar ce contează? Unde poţi găsi asemenea dezvoltări în afara parabolelor mai vechi sau mai noi? Chris Martenson vine cu un răspuns năucitor: în multe dintre graficele secolului XX. Practic, o sumedenie de lucruri beneficiază (şi nu de azi, de ieri) de o creştere exponenţială şi, n-o să ghiciţi!, se află în curs de explozie în momentul în care citiţi această recenzie. Adică în curs de prea târziu, amintiţi-vă ultimele trei minute pe care le-aţi petrecut pe Naţional Arena înainte de a face pluta foarte aproape de cerul albastru.
Graficul populaţiei mondiale este în creştere exponenţială. Adică a crescut insesizabil în ultimele două mii de ani, apoi a luat-o la goană în ultima sută de ani, cu o acceleaţie năucitoare. Consumul mondial de energie a crescut şi el exponenţial în ultimele 3 decenii. În paralel cu acesta, a crescut epuizarea resurselor de energie, începând cu petrolul. Şi epuizarea tuturor resurselor extrase din subsol. Tot o funcţie exponenţială o ilustrează creşterea masei monetare, secondată îndeaproape de creşterea datoriei globale. Avem, ca să spun aşa, o imensă masă monetară care flotează undeva prin calculatoare, neputând avea acoperire nici în mărfuri, nici în monedă palpabilă, şi o altă datorie aberantă, care nu va putea fi niciodată plătită, întrucât creşte galopant. Rata de extincţie a speciilor este la fel de exponenţială ca şi cea a sărăcirii solurilor fertile.
Aveţi cumva senzaţia că ne aflăm cu fundul pe capacul unei oale în fierbere? Aha. Şi cum e, dinamic, nu? Păi, aşa ne place nouă, să fie multă acţiune, altfel nu ne simţim fericiţi. De exemplu, dacă economia (PIB-ul, prosperitatea) creşte altfel decât exponenţial, ne întristăm, zicem că suntem în criză. Noi vrem ca pur şi simplu nivelul de trai să ne arunce la cer. De fapt, o bună parte din lucrurile pe care le-am construit sunt legate de creşterea explozivă. Sistemul bancar modern ori creşte perpetuu, ori face implozie sub propria greutate. Rata speculaţiilor de tip bursier ţine captivă o masă monetară cam de 40 de ori mai mare decât cea antrenată în economia reală. Dacă ficţiunea speculativă cedează, ne trezim cu o hiperinflaţie pe care n-am şti cum s-o gestionăm. Chiar dacă vor aduce moartea civilizaţiei noastre, de unele funcţii exponenţiale suntem legaţi ca să putem trăi cum vrem noi.
După cum bine spune Chris Martenson, nu avem de-a face cu probleme, ci cu impasuri. Problemele sunt rezolvabile, au soluţii, chiar dacă dificil de imaginat şi de pus în practică. Impasurile sunt ai simple: pur şi simplu nu se pot rezolva, pentru că impasurile sunt străzi care se închid. Poţi înainta, cu condiţia să fii dispus să treci cu vehiculul printr-o clădire. Întreaga noastră civilizaţie se află într-un bolid care se îndreaptă cu viteză din ce în ce mai mare spre un impact despre care nu ştim mare lucru. Putem spera că vom supravieţui, dar n-avem date care să transforme speranţa noastră într-o presupunere rezonabilă. Putem să încercăm să gestionăm cât mai rezonabil consecinţele situaţiei noastre imposibil de rezolvat. Cursul pentru dezastru al lui Chris Martenson este despre ce se poate face atunci când n-a mai rămas nimic de făcut.
Această lucrare a fost tradusă gratuit de către T.E.I. şi puteţi descărca un exemplar de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu