Criza bărbatului la 40 de ani

Durează cam 40 de ani pentru un bărbat normal constituit ca să-şi dea seama că, deşi nu i s-a întâmplat niciodată, într-o zi va muri. Poate că vi se pare c-am încercat să fiu amuzant sau ironic, însă vă asigur că n-am fost cu nimic mai mult decât sunt de obicei, adică nici-nici. Eram într-o zi în curtea unui consătean terminat de o durere crâncenă la ficat, alcoolist de mare performanţă, şi m-am oferit să-l duc la spital, omul era realmente rupt în două de suferinţă. Ciroză, diagnostichez eu rapid, fără vreo competenţă suplimentară bunului simţ. Eşti bolnav, Petrică, hai să te vadă un doctor. Nu se poate, îmi răspunde el, eu n-am avut nimic niciodată. Conform experienţei lui, care îi slujea de reper, n-avea cum.

Logic vorbind, cum ar putea muri cineva care n-a murit încă nici o dată? Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă am avea puţin antrenament, părerea mea. De asta durează cam 40 de ani să pricepem că totul are un capăt. Vorbesc despre bărbaţi, e posibil ca la femei lucrurile să fie cu totul altele, n-am idee, n-am fost niciodată femeie. În orice caz, eu n-am auzit de criza femeii la 40 de ani, deci e foarte posibil ca problema pur şi simplu să nu existe la ambele subspecii.

Ei bine, vine un moment în viaţa fiecărui semizeu blând când trebuie să facă un efort de imaginaţie pentru a-şi vizualiza sfârşitul. Întunericul. Momentul acela când ne trage pe dreapta şi ne ia permisul pentru totdeauna. Permisul de conducere, permisul de risipit banii, permisul de băut bere şi permisul de respirat în general. Nu pentru şase luni, nu pentru un an, pentru un catralion de catralioane de ani. The end. Propriu-zis, n-are nicio importanţă dacă-ţi imaginezi că după asta te aşteaptă raiul, iadul sau cea mai dură formă a iadului adică reciclarea cosmică totală în particule de nimic fin. Şi asta pentru că la 40 de ani în general bărbatul a învăţat să iubească fantastic tot ce poate oferi viaţa pe care o cunoaşte: fotoliul lui, slujba lui, paharul lui de palincă.


Eclerele de la cofetăria “Maria”, finala campionatului mondial de fotbal, motoarele de 3000 cm3 sunt alte câteva exemple de argumente în favoarea vieţii, dacă vreţi să mă înţelegeţi. Lista este doar exemplificativă şi deloc exhaustivă, completaţi după placul inimii voastre de flăcău la 40 de ani. Te apucă disperarea când constaţi că sunt şanse enorme să-ţi supravieţuiască nu doar casa şi grădina, ba chiar şi costumele pe care ai încetat să le porţi. Toţi copacii de pe marginea străzii vor trăi mai mult ca tine. Şi cărţile din bibliotecă? Şi cărţile. Şi muzeul? Mai ales muzeul. Atunci când pricepe că va muri şi el, ca toată lumea, bărbatul începe să urle de durerea propriei fiinţe. Dacă astăzi nu avem jumătate din umanitate cuprinsă de urlete interminabile, este pentru că durează cam 40 de ani până când un bărbat pricepe ceva fundamental, după care uită repede. De aceea vorbim despre o criză, şi nu despre metanoia.

Într-o lume normală există ceea ce voi numi eu aici “ştiinţa îmbătrânirii”. Să ştii să te întâlneşti cu chipul tău în oglindă, să constaţi că în barbă ai un fir de păr alb şi să nu faci din asta o tragedie. Pentru că în răstimpul în care reflectezi cum ar trebui să relaţionezi cu noul tău fir de păr alb din barbă, care ieri nu era acolo, dar azi este, şi nu ştii dacă să-l smulgi, să-l vopseşti sau pur şi simplu să-l ascunzi în spatele a trei fire de păr negru, sau castaniu, sau blond, sau roşcat, după cum te-a însemnat Dumnezeu, ei bine mai apar trei fire de păr alb, deci s-a rezolvat problema. Fireşte, ştiinţa îmbătrânirii nu se referă la semnele corpului, adică astea contează cel mai puţin, mai puţin în lumea noastră pe dos. Este vorba despre ideea perfect adevărată, care între timp s-a pierdut, că fiecare vârstă are privilegiile ei, pe care nicio altă vârstă nu le poate uzurpa.

Ştiinţa îmbătrânirii în primul rând te-ar împiedica să spui prostii, ceea ce nu-i deloc puţin. Dacă faci afirmaţii de genul “Tinereţea e o stare de spirit” şi dansezi ca un adolescent, sigur n-ai înţeles în ce constă şansa care ţi s-a dat. Un profesor universitar de filosofie obişnuia să le spună doctoranzilor săi: “Aveţi grijă de sănătatea voastră, pentru că filosofia se face după vârsta de 50 de ani.” Despre asta este vorba, iar filosofia este ceva mic, mic de tot. Moise Maimonide povesteşte că un rabin, invitat de un bătrân kabalist să înveţe kabala, l-ar fi refuzat spunând: “Nu pot, e prea devreme, încă n-am împlinit 60 de ani.” Despre asta era vorba. O viaţă de studii pregătitoare, neîncetat, an de an, ca să poţi în sfârşit să studiezi superlativul, dar nu mai devreme de 60 de ani.

Lumile tradiţionale ştiau că fiecare vârstă vine cu privilegiile şi îndatoririle ei. Copilăria e puritate şi ucenicie. Tinereţea e lucru şi perfecţionare. Bătrâneţea e acumulare şi înţelepciune. Despre adolescenţă cu toate mofturile ei n-a auzit nimeni până la moderni, de fapt adolescenţa nici nu exista pe vremurile când fetele se căsătoreau la 14 ani iar băieţii la 18. Ce rost are conflictul între generaţii când la rândul tău ai copii? Adolescenţa e un lux descoperit recent, fără de care omenirea a putut trăi liniştită secole de-a rândul. Eu şi astăzi cred că adolescenţa de fapt nici nu există, că între copilărie şi maturitate nu există nicio perioadă de tranziţie, e doar o lungă păcăleală tulbure ca vremurile noastre şi nimic mai mult.

 Într-o lume firească, nu există căutare spirituală. Adică nu ai ce bâjbâi, te duci spre biserică, sau spre sinagogă, sau spre moscheie, pentru că acolo este ceea ce-ţi trebuie. Nu te duci pe alese, nici nu cauţi locul unde te simţi mai bine, că doar biserica nu-i spa, te duci unde ţi-i felul şi atât. Te-ai trezit la 40 de ani că eşti gol şi gol te vor îngropa, te duci glonţ şi bei apă vie, şi apă moartă, şi din nou apă vie, direct de la izvor. De fapt, fără să vrei ai foarte multe repere, pentru că eşti într-o baie spirituală din ziua naşterii tale. Chiar şi fără un interes deosebit, tot ştii o mulţime de lucruri practice, ţi-ai internalizat principiile metafizice fără să citeşti niciun tratat, nicio exegeză a textului sacru. Spiritualitatea e în aerul pe care-l respiri.

În lumea modernă, când simţi că ceva nu-i în regulă, ai o sumedenie de posibilităţi: alcool, sex sau un hobby. Poţi să te apuci de pescuit, poţi să restaurezi o maşină de epocă, poţi să joci la bursă ori să-ţi cauţi una tânără lângă corpul căreia să uiţi că urmează să mori. Acestea sunt tot căutări ale lui Dumnezeu. Sigur că-s tâmpite, dar nu mai tâmpit ca cel pornit pe drumul lor. Sau să-l citeşti pe Osho şi să afli că nivelul spiritual al tuturor este acelaşi, nimeni nu-i mai sus, nimeni nu-i mai jos. Toată pletora înşelătorilor New Age a inventat egalitatea consolatoarea a păcăto-sfinţilor. Există o mulţime de metode pur spirituale pentru a transforma căutarea într-o bâjbâială. Poţi chiar să fii căutător spiritual pe viaţă, cu condiţia să uiţi că scopul tău ar fi acela de a găsi ceva. De fapt, cred că asta-i diferenţa, într-o lume tradiţională nu există căutători, există găsitori. În lumea modernă putem căuta în neştire, ba chiar ne repugnă ideea de a găsi ceva. Noi, modernii, am inventat vagabondajul spiritual, din teamă de domiciliu spiritual stabil.