Annemarie Schimmel, Islamul feminin (recenzie)

Motto : « Un leu mascul este un leu ; aşadar, un leu femelă nu-i tot un leu ? » (dicton sufi)

 « Femeia în Islam » este un subiect la modă. Unul cu care mulţi se delectează cu pasiune, cel mai adesea, trebuie s-o spunem, fără cunoştinţe suficiente despre faptele istorice şi încă şi mai puţine despre înţelesul lumii islamice. Ignoranţa celor mai mulţi dintre contemporanii noştri pe această temă este cu atât mai crasă cu cât este privită ca ceva de bon ton, o afirmaţie de genul « femeia nu are drepturi în lumea musulmană » făcând parte din bagajul elementar al oricărui euroamerican. E meritul anumitor cărţi să arunce asupra ideilor-de-a-gata de acest gen o lumină rece, informată şi deloc politicoasă, pentru că dacă suntem datori să arătăm răbdare prostiei, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu înseamnă că trebuie s-o şi salutăm respectuos atunci când ne apare în cale.

 Lucrarea islamologului german Annemarie Schimmel, dedicată scriitoarei de origine turcă Samiha Ayverdi (1906-1993), este una dintre aceste cărţi. Merită amintit, pentru cei care sunt familiari cu curentul tradiţionalist Sophia Perennis, faptul că unul dintre reperele constante care au asigurat ghidajul acestei cărţi este Sachiko Murata, profesoara de Islam, Confucianism, Taoism şi Buddhism de la State University of New York at Stony Brook, autoarea volumului The Tao of Islam. Cei care au avut ocazia să parcurgă acest studiu de religie comparată, căruia nu-i lipseşte perspectiva metafizică, au putut fi impresionaţi de abordarea avizată şi lucidă a celei care transcende cu uşurinţă aparenţele construite cu atâta strădanie în ultimii ani de mass-media planetară.

 Annemarie Schimmel nu face un secret din sursele care i-au servit la întocmirea lucrării. Pe lângă Coran şi volumele de hadith-uri (tradiţia Profetului Muhammad), face apel la numeroase opere literare clasice, la cărţi care descriu buna conduită (adab) care trebuie urmată de către femei, la vasta antologie a poemelor scrise de femei (vechile cântece de jale pe care femeile le cântau pentru fraţii şi soţii morţi în luptă), poemele de dragoste mistice, catrenurile poetesei Mahsati, cântecele lirice ale femeilor persane şi turcoaice).


 Punctele de pornire ale încercării de a surprinde un Islam al femeilor sunt o anecdotă şi o observaţie. Se spune că atunci când o bătrână gârbovă îl întrebă pe Profet dacă nişte creaturi atât de mizerabile ca ea ar putea intra în Paradis, acesta îi dădu un răspuns negativ, adăugând apoi cu un surâs : « Nu, cele ca tine vor fi preschimbate în tinere şi frumoase fecioare. » Şi observaţia : unul dintre cele mai celebre morminte din lume, Taj Mahal din Agra, a fost dedicat unei regine musulmane, Mumtaz Mahal, soţia lui Chah Djahan, care a murit în 1631, dându-i naştere celui de-al paisprezecelea copil al său. Arhetipul femeii islamice încape într-un hadith şi un mausoleu : pură, modestă, maternă, spirituală.

 Femeia şi bărbatul

 Versetul 2 : 187 din Coran spune : « Femeile sunt o haină pentru voi, şi voi sunteţi o haină pentru ele. » Asta înseamnă, pe planul fenomenologiei religioase, că fiecare este alter ego-ul celuilalt, că există o polaritate a bărbatului şi a femeii, de tip yang şi yin. Ar fi de altfel uimitor ca Islam să fie o religie antifeminină, având în vedere că Profetul Muhammad a spus într-o sentinţă adesea comentată : « Din lumea voastră Dumnezeu m-a făcut să-mi placă femeile şi parfumurile frumoase, iar invocarea Numelui lui Dumnezeu este mângâierea ochilor mei. » Sufismul, numit adesea Islamul interior, conţine o dimensiune feminină foarte pronunţată. Limbajul său metagoric nu pare să fie foarte diferit de modelul clasic al dragostei pentru o femeie inaccesibilă.

 Poate părea surprinzător, dar femeia şi femininul nu sunt în Islam nici mai bune nici mai rele decât în alte culturi tradiţionale. Sau sunt şi bune şi rele, realitate cameleonică ce-şi refuză în mod firesc o etichetă comodă intelectual. Pe de o parte, sufletul (an-nafs) este de genul feminin şi apare ca « sufletul care îndeamnă la rău » (Coran 12 :53), inamicul interior, diavolul din noi care trebuie domolit şi dresat, zdrobit în faţa spiritului (ar-ruh) de esenţă divină din fiecare dintre noi (dar oare lupta aceasta nu este cea din fiecare religie autentică ?). Pe de altă parte, lumea terestră, dunya, este şi ea de genul feminin, femeia-Lume ispititoare, care-şi devorează soţul şi copiii, care caută să-şi distragă bărbatul de la aspiraţiile intelectuale sau religioase. Dar oare, repetăm, nu sunt acestea metafore pe care le putem găsi şi-n Creştinism, şi-n Buddhism, şi-n Hinduism?

 Profetul spunea că cel mai mare inamic al omului este an-nafs, sufletul său instinctiv, cel supus poftelor şi dorinţelor nesăbuite, iar lupta împotriva lui este « al-jihad al-akhbar » (cel mai mare război sfânt). De aici o prezentare a sufletului omului (despre care Iisus însuşi spune în Evanghelii că « trebuie pierdut ») ca un cumul de forţe mizerabile, ce necesită o educaţie fără milă. El nu are altă şansă de izbăvire decât supunerea în faţa lui ‘aql, intelectul, care trebuie să-l domine fără greş. Pornind de aici, în Mathnawi a lui Rumi, nafs apare ca mama omului, iar ‘aql ca tatăl.

Tema « femeii-Lume » este adesea utilizată sub forma unei parabole : spiritul, asemeni unui şoim nobil, cade în mâna unei femei viclene. Aceasta reţine pasărea în captivitate, îi coase pleoapele şi-i pune o scufie pe cap, astfel încât frumoasa făptură îşi uită patria, ţara unde trăia liberă, aşezat pe mâna suveranei. Lumea e feminină, deci rea, şi pentru aceasta trebuie urâtă. Să nu uităm însă că Yahya ibn Mu’adh spunea : « Omul decăzut onorează lumea ca şi cum ar fi iubita lui ; ascetul îi înnegreşte obrazul şi-i smulge pletele ; dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu nu se preocupă de lume. » Lumea e aşa şi pe dincolo, dar ce contează, ce vede din toate acestea cel al cărui cuget e plin de Dumnezeu ? Poţi coabita cu ea la fel ca în cazul unei căsătorii, cu bune şi cu rele, fără să cauţi absolutul în piepţii unei rochii, cum spunea Eminescu… Însă sufi fericit în căsătorie, ca Maulana Rumi, se pronunţă în opera sa Fihi ma fihi (cap. 17) în termeni aspri la adresa căsătoriei : femeile sunt făcute pentru a permite bărbatului să se educe, suportând cu răbdare ideile lor ciudate. Lupta şi stăpânirea de sine permanente pe care le cere căsătoria sunt o întreprindere rezervată bărbaţilor robuşti, iar cel care nu se simte în măsură să înfrunte aceste dificultăţi ar face mai bine să aleagă  celibatul şi viaţa de rătăcire. Deci se poate şi fără…

 Mama

 Figura feminină centrală din Coran este cea a lui Maryam, Fecioara care i-a dat naştere lui Iisus, ultimul profet dinaintea lui Muhammad. Ipostaza feminină consacrată în textul sacru este cea a maternităţii, a femeii ce trăieşte prin pruncul ei. Suntem la eoni depărtare de sucuba sterilă pe care o promovează ad nauseam lumea modernă, hăituită de muncă, fără familie, dar, nu-i aşa ?… independentă. Arhetipul femeii islamice este intim legat de familie, de tată, de soţ, de copii, de rude, de trib. O femeie singură este de neconceput, la fel cum bărbatul care nu răspunde de soarta unei familii este tratat drept iresponsabil şi nu are drept de cuvânt într-o adunare obştească.

 Tema mamei îşi are obârşia în negura vremurilor, respectul pentru cea care dă naştere vieţii neîncepând odată cu revelaţia muhammadiană. Profetul n-a făcut decât s-o consacre : « Paradisul se găseşte sub picioarele mamelor », sărutarea acestora fiind un gest de pietate filială, dar şi o prosternare religioasă autentică. Nu este deci de mirare faptul că în biografiile marilor erudiţi şi bărbaţi veneraţi din această cultură mamele joacă un rol deosebit. Într-adevăr, copilul, în timpul primilor şapte ani de viaţă, era crescut în exclusivitate pe lângă casă, încredinţat mamei şi mătuşilor, răstimp în care se impregna de pietate maternă. « Atunci când, ca femeie, faci o vizită într-o familie pakistaneză, turcă, arabă sau persană, ne spune Annemarie Schimmel, eşti întotdeauna emoţionat când vezi în ce fel mama, chiar dacă este analfabetă, domină chestiunile privitoare la casă şi cu ce respect o tratează fiii, chiar dacă sunt miniştri sau profesori universitari. »

 Modelul acesta al mamei care-l ocroteşte pe cel ce nu ştie să-şi poarte singur de grijă a fost atribuit metaforic profeţilor, cei care asemeni unor « mame » conduc spre Paradis sufletele neştiutoare ce le-au fost încredinţate. Maestrul spiritual care-l conduce pe novice pe Cale este văzut şi el sub unghi matern. Parabola naşterii lui Iisus, pe care Rumi a formulat-o cu jumătate de secol înainte de Meister Echhart, spune aşa : « Corpul este asemănător Mariei. Fiecare dintre noi poartă un Iisus, dar atâta timp cât durerea nu se manifestă, Iisus al nostru nu se poate naşte. Dacă această durere nu vine niciodată, atunci Iisus se întoarce la originea lui, pe aceeaşi cale misterioasă pe care a venit, şi noi ne regăsim despuiaţi şi fără nici o parte din el. » Suntem concomitent Maria cea purtătoare de har şi Pruncul Iisus, ne naştem noi pe noi înşine, prin mila lui Dumnezeu, dacă o moaşă pricepută asistă acest proces miraculos…

 Cei de pe Calea Spirituală

 Una dintre figurile cele mai interesante ale începuturilor istoriei sufismului a fost o femeie, Rabi’a al-‘Adawiyya. Ea a introdus în sufismul extrem de ascetic al secolului al VIII-lea după Hegira noţiunea de Dragoste absolută pentru Dumnezeu. Despre ea s-a spus : Dacă o femeie merge pe Calea lui Dumnezeu, ea nu poate fi numită « femeie »… Pe de altă parte, maestrul Bayezid Bistami afirmă paradoxal : « Sfinţii sunt logodnicele lui Dumnezeu. » Noi conchidem cuminţi că acolo de unde începe harul, se sfârşeşte accidentalul din Om.

 Pentru Ibn ‘Arabi, nu doar an-nafs (sufletul) este feminin, ci şi adh-dhat (Esenţa divină), astfel încât feminitatea, în opera acestuia, este forma sub care Dumnezeu se manifestă. A scris în impozanta lucrare Futuhat al-makkiyya (peste 40 de volume) că şi femeile pot atinge cel mai înalt nivel spiritual, spunând că Dumnezeu cuprinde atât elementul creator masculin cât şi elementul receptiv feminin, şi că în absenţa unei oglinzi feminine, adică universul creat, Dumnezeu nu şi-ar putea contempla frumuseţea (făcând aluzie la un hadith subtil).

 Ideea unui Dumnezeu feminin apare în opera lui Rumi, despre hal (starea mistică) şi maqam (locul unde această stare se perpetuează) : « Hal-ul este atunci când ridici voalul frumoasei, maqam-ul este atunci când regele rămâne singur cu frumoasa ». El vrea să traducă astfel scurta conştientizare a frumuseţii divine realizate de sufi prin hal ; în maqam se pot spera revelaţii mai durabile, uniunea mistică. Calea Spirituală este astfel parcursă de logodnica divină până la hierogamia dintre Creator şi creaţie…

 Să ne amintim, în încheiere, de ceea ce spunea Ali ibn Abi Talib, ginerele Profetului şi al patrulea khalifa, soţul Fatimei, cea venerată de şiiţi : « Femeia este fundamental rea, dar ceea ce are ea mai rău este că avem absolută nevoie de ea ! » Să ne amintim de Zalikha din Coran, cea care se îndrăgosteşte atât de mult de profetul Yusuf încât se taie cu cuţitul la deget fără să simtă nicio durere. De Rabi’a al-‘Adawiyya, care mergea pe străzile din Basra ţinând într-o mână un vas umplut cu apă şi în cealaltă o torţă aprinsă, şi care răspundea, cui o întreba despre raţiunea gestului său : « Vreau să vărs apă peste infern şi să dau foc paradisului, ca să dispare cele două locuri, iar oamenii să înceteze să se roage lui Dumnezeu de teamă de infern sau sperând că vor intra în Paradis, ci numai pentru frumuseţea Sa eternă. » Da, ştiu, e contradictoriu, e fierbere, e balsam, e ardere, e briza proaspătă de după furtună ! E Islamul feminin…