Nucile sunt nişte bucăţi de lemn

Puteţi voi să spuneţi ce vreţi despre reţelele de socializare, că sunt nişte forme de alienare, că sunt o pierdere de vreme, alea-alea, eu zic, dimpotrivă, că fără ele n-aş fi ştiut despre natura umană şi mintea contemporanilor mei nici a zecea parte din ce ştiam înainte de experienţa Facebook. Întâi de toate, pentru că nu am prea multe conexiuni şi nici suficiente prilejuri de a întâlni oameni noi şi prostiile lor zburătoare. N-am cum. Dacă socializezi prea mult, nu mai ai vreme nici să citeşti, nici să mai bighideşti câte-un text. Şi atunci, intervine reţeaua. E o formă de alienare, e o pierdere de vreme, dar există compensaţii. De exemplu, textuleţul următor, scris de un ziarist, fost ziarist şi viitor ziarist. Sigur l-aţi citit şi-o să-l mai citiţi, e un formator de opinie. El este unul dintre cei care vă învaţă cum să gândiţi când sunteţi în pană. Dar, mai bine, textul:

“După cum lumea a putut constata pe aici, eu sunt lejer încadrabil în categoria "pupători de moaşte". Fac precizarea asta, ca să fie clară din capul locului poziţia mea. Aşaaa...! În urmă ce ceva ani, am avut o discuţie cu un călugar ortodox, băiat deştept, cu carte, nu glumă, care îmi explica serios, cu argumente gândite şi calm expuse, că romanele "Codul lui Da Vinci" şi cele ale seriei "Harry Potter" sunt de o nocivitate extremă, că ar fi veritabile acte sataniste, unele în măsură să-l arunce pe cititorul lor în cea mai ameţitoare sminteală, în cel mai negru păcat şi că ele sunt, de fapt, produsul unui scenariu în măsură să îndeparteze masele de la credinţă. Uimit de perspectiva călugarului, repet, una prezentată deloc isteric, ba chiar bazată pe argumente serios brodate, i-am replicat omului că eu nu vad lucrurile deloc aşa, că romanele în discuţie, pe care le citisem, nu sunt altceva decât literatură de ficţiune, bine scrise, foarte captivante, deloc în masură să provoace mutaţiile de care omul, călugarul, se temea. Am încheiat discuţia admiţând că am reuşit să ne punem pe gânduri reciproc.”

Numele ziaristului îl vom trece sub tăcere, nefiind important pentru ceea ce voi scrie eu aici. Ba încă îi mulţumesc pentru prilejul de a putea expune un punct de vedere general valabil. Nu-i vorbă, că are balta peşte. Dar vorbim despre cineva care scrie idei. De fapt, cuvinte. Acuma, să mă explic. Dacă recitim cu atenţie fragmentul ziaristului, omul ne avertizează dintru început: este creştin practicant. Merge la biserică, participă la ritualuri, se împărtăşeşte, dă un bănuţ la cutia milei, pupă moaştele. Ce nu ne avertizează, şi pe bună dreptate, este faptul că paradigma lui mentală ar fi creştină. Nici nu este. El e un om modern, a învăţat bine la şcoală, a ridicat mâna sus şi a luat nota zece repetând anumite idei formulate de alţii. De fapt, el a repetat nişte cuvinte. O să vedeţi imediat de ce.

În toate facultăţile de arte plastice se repetă neîncetat: arta este gratuită. Adică arta nu are consecinţe, arta caută frumosul, iar frumosul constituie o valoare autonomă. Arta nu antrenează nicio responsabilitate a artistului, acesta se joacă asemenea unui demiurg în lumea lui pe care o stăpâneşte deplin, miza fiind inovaţia, noutatea frumosului. Vă rog să vă concentraţi aici, pentru că eu v-am spus o idee, nu nişte cuvinte. Aşadar, dacă te trezeşti că dai cu maşina peste oameni pe stradă, plăteşti cu ani de închisoare. Dacă faci un pod care se rupe şi moare lume, plăteşti cu ani buni de închisoare. Dacă dai cu ciocanul în geamuri haotic prin oraş, plăteşti cu geamuri câte n-a avut neamul tău. Însă dacă faci o operă de artă, arta este doar artă, arta este gratuită, nu există consecinţe, tot ce trebuie să faci este să placi, să vinzi şi eventual să te umpli de bani. Tu sau agentul tău.

Sper că, dincolo de cuvinte, aţi văzut ideea, nu? Eh, în cazul special al creatorilor de literatură, în loc de artă se mai spune, dar suprapunerea este perfectă: ficţiune. Nu există niciun păcat în ficţiune, nu există nicio responsabilitate. Pentru că ficţiunea este doar ficţiune, ficţiunea este gratuită, nu există consecinţe, trebuie doar să placă, să fie ecranizată şi să te umple de bani, pe tine sau pe agentul tău. Asta a învăţat domnul ziarist la şcoală, recitând cuvintele de mai sus a luat nota zece şi i-a rămas gravat în creier. Acuma, domnul ziarist s-a întâlnit cu un călugăr, un personaj misterios care probabil n-a fost la şcoală, sau dacă a fost după o vreme a început să reflecteze şi i-a părut rău de notele acelea bune luate pe recitat prostii fără gândire. Evadarea din Matrix începe atunci când te îndoieşti de lucrurile pe care le-ai recitat şi ai luat note mari.

Conectat la dimensiunea intelectuală a creştinismului, călugărul a aflat că tot ceea ce face, dar absolut totul, are consecinţe. A mai aflat că arta, sub toate formele ei, este cel mai puternic vehicul pentru propagat ideile din lumea contemporană, pentru că merge cu sos de plăcere, şi nu există lubrifiant mai mare ca plăcerea dacă vine vorba să împrăştii o concepţie. A mai învăţat, probabil, că ideile nu sunt toate la fel, că unele sunt conforme cu învăţătura hristică, deci sunt idei bune, iar altele sunt în răspăr cu ea, deci sunt sataniste. Ca să zic aşa, religia e o chestie totalitară: ori cu Dumnezeu, ori cu dracul. Neutrii, căldiceii, sunt de fapt cu dracul, pentru că Dumnezeu ne vrea fierbinţi, pasionali, implicaţi, dăruiţi, imersaţi, total, fără rest, integral. În cheia asta, ficţiunile devin grave, în spatele râsului se ascund idei pe care, dacă le duci până la consecinţele lor extreme, nu ţi se mai pare totul atât de roz.

Aşadar, să te afli în faţa unui roman şi să spui: este doar o ficţiune, îndărătul lui nu există nicio idee, deci miza romanului este nulă, lectura e o paranteză temporală şi spaţială în care intrăm şi ieşim fără să ne fi contaminat cu nimic – este o mostră de orbire intelectuală inexplicabilă şi impardonabilă. E ca şi cum, în faţa parabolelor lui Iisus Hristos, ai exclama: acestea sunt doar ficţiuni (pentru că Iisus se exprimă ficţionalizând!), în spatele lor nu se află nicio idee, citim cum trece apa prin ciur, fără să rămână nimic. Sau, e ca şi cum ai spune: nucile sunt nişte bucăţi de lemn. Pentru orice observator superficial, veţi fi de acord, nucile sunt doar nişte bucăţi de lemn. La rigoare, el ne poate şi “dovedi” acest lucru: aruncate în foc, nucile ard şi lasă cenuşă. Pentru mine, povestea ziaristului a fost una deosebit de tristă. Deci eşti creştin, te afli lângă cineva pe care numai de prostie nu-l poţi bănui, ţi se explică frumos şi cu calm cum să gândeşti corect ceva ce pentru tine pare banal şi tu, în loc să asculţi şi să ceri lămuriri, să-ţi porneşti odată maşinăria ruginită din creieri, te dai mare recitând prostii din facultate. Trist, abominabil, fără scăpare.

P.S. În aceeaşi postare de pe pagina lui de facebook, ziaristul nostru mai afirmă: “Jocul Pokemon este doar un joc.” Nu reiau comentariul de mai sus, viziunea este aceeaşi, pentru el ficţiunile sunt doar ficţiuni şi nimic mai mult, jocurile sunt jocuri pure, fără conotaţii. Bănuiesc că de la nuci i se trage. N-a văzut niciodată mai mult decât lemnul din ele.