Motto: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (Inazo Nitobe)
Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce Japonia samurailor exercită o atracţie aproape magnetică pentru euroamericani, aş da cu ochii închişi două răspunsuri, nu neapărat în ordinea în care le scriu acum: 1) pentru că iubim Japonia săbiilor shoto şi katana, a artelor marţiale, spectaculoasă şi crudă, asemănătoare laturii noastre graţioase şi cumplite, care a murit odată cu revoluţia industrială şi de acumularea capitalului; şi 2) pentru că ne e teamă că Japonia datoriei, a onoarei şi a morţii estetice ar mai exista undeva, într-un colţ de planetă încă neotrăvit de pragmatism, rentabilitate şi laşitate, de la înălţimea căreia orgoliile noastre mărunte ar fi privite înţelegător şi condescendent. Japonia samurailor e oglinda pe care nu avem cum să n-o iubim, atraşi fiind de adevăr prin natura noastră de oameni, dar pe care o detestăm prin toată cultura ultimelor secole, în care adevărul ocupă, în cel mai bun caz, o poziţie periferică.
Întâlnirea cu volumul lui Inazo Nitobe este o triplă şansă. Întâi de toate, e privilegiul de a găsi, printre japonezii de astăzi, unul capabil să-şi înţeleagă deplin tradiţia, ceea ce este la fel de dificil (dar nu imposibil) ca a găsi un amerindian sau un european ancorat în matricea spirituală a tribului/culturii sale autentice. De regulă, efortul oamenilor de a se adapta la un cataclism în istoria mentalităţilor cum a fost instaurarea modernităţii este atât de mare, încât prima lui consecinţă este desprinderea intelectuală de trecut, manifestată fie prin opacitate, fie chiar prin ostilitate făţişă. Cazuri ca cel al lui Inazo Nitobe, ai cărui ani au fost contemporani cu agonia feudalismului japonez, sunt rarisime şi se cer binecuvântate. Adaug la acestea faptul că autorul nostru stăpâneşte bine cultura europeană, ceea ce nu este deloc puţin atunci când vrei să transmiţi realităţi culturale care aparent nu au corespondent într-o cultură îndepărtată. În cele din urmă, şi aici vorbim de o şansă infinitezimală, am putut înţelege că Inazo Nitobe este creştin, lucru care va fi contând mai mult decât pot eu spune la cealaltă “traducere”, cea mai subtilă dintre toate, aceea dintr-un câmp spiritual în altul.
Aş spune că acest volum îşi propune, fără să afirme niciodată în mod explicit, să argumenteze teza conform căreia tot ceea ce era şi conţinea codul cavaleresc medieval poate fi regăsit cu prisosinţă, îmbibat cu inevitabila coloratură locală, în toate lumile încă neinvadate de triumful stupid al mercantilismului modernităţii (vremuri de decădere pe care un adagiu medieval japonez le surprinde cu cuvintele: “Atunci când civilii iubesc banii şi soldaţii se tem de moarte”). În treacăt fie spus, grosolănia academică a eruditului George Miller, care afirmă că spiritul cavaleresc n-ar fi existat nicăieri, nici în antichitatea occidentală, nici la orientalii pre-moderni, este respinsă politicos dar rece, ca o tristă dezinformare. Bushido – codul viu de idealuri şi maniere al castei războinicilor japonezi, sau, literal, Căile-militare-ale-Cavalerului – n-a lăsat urmele scrise atât de îndrăgite de universitarii euroamericani, a căror aplecare spre “probele” materiale nu poate fi egalată decât de fantezia interpretărilor în răspăr cu Tradiţia din care provin. Simbolul lui, inflorescenţa de cireş (sakura), e o metaforă a frumuseţii şi a gingăşiei cuceritoare şi efemere, iar cei care se regăseau în el s-au mulţumit cu maxime transcrise pe cale orală, provenind din înţelepciunea sfinţilor, a învăţaţilor şi a războinicilor.
Amestec misterios de buddhism zen, de shintoism, de conştiinţă naţională şi de adorare a Împăratului, codul cavalerilor Buké are ca obiect, ca şi codul “importat” în Europa de templieri după misterioasa lor coabitare sub soarele Palestinei cu războinicii islamici, corectitudinea în luptă. Ca orice Cale spirituală autentică, este mai mult decât atât, e un drum anevoios şi exigent al desăvârşirii personale. Un avant-goût al acestei Căi ni-l oferă filosoful Mencius: “Când Dumnezeu îi dă cuiva o misiune înaltă, întâi îi pregăteşte mintea cu suferinţă, iar tendoanele şi oasele cu chinul muncii, îi expune corpul la foame şi îl supune la sărăcie lucie; şi îi încurcă apoi căile. Şi în toate aceste chipuri, El îi stimulează mintea, îi întăreşte firea şi îi umple toate golurile.” Dacă ar fi să enumerăm virtuţile pe care acesta le cultivă, am scrie: respingerea cunoaşterii provenită în exclusivitate din cărţi, onestitatea, curajul, bunăvoinţa, politeţea, corectitudinea, onoarea şi loialitatea.
Tripodul care susţinea structura Bushido era constituit din Chi (înţelepciune), Jin (bunăvoinţă) şi Yu (curaj). Samuraiul tipic îl numea pe savantul literat, un “îmbătat de cărţi”. Proverbul acesta ironic nu are nimic neobişnuit, ştiut fiind că în cele livreşti multe nu sunt totuna cu mult, iar dincolo de o anumită măsură mulţimea paginilor nu mai este o punte spre înţelegerea lumii, ci o barieră. Atitudinea samurailor este cu atât mai normală cu cât, antrenaţi fiind în realizarea latenţelor spirituale, Bushido era susceptibil să le dăruiască totul: “A şti şi a făptui sunt acelaşi lucru” (Wan Yang Ming). Puţine şi simple, principiile sale de bază au fost suficiente pentru a oferi o conduită sigură în viaţă, chiar şi în zilele cele mai nesigure ale zbuciumatei istorii japoneze.
Poate cele mai importante precepte ale codului samuraiului sunt onestitatea şi curajul. Nimic nu e mai incompatibil cu firea lui decât duplicitatea şi preocupările oneroase. În ceea ce priveşte absenţa totală a spiritului comercial, stau mărturie ignorarea completă în educaţie a matematicii şi chiar a valorii diferitelor monezi, dar oare nu era la fel şi în educaţia cavalerilor medievali apuseni? Chibzuinta este regăsită de Bushido, dar nu din motive economice, ci în virtutea exerciţiului abstinenţei. Se considera că luxul este cea mai mare ameninţare a omenirii. Un luptător bushi defineşte conceptul de onestitate astfel: “Onestitatea este puterea de a decide asupra unei conduite în acord cu raţiunea, fără ezitare, să mori când e drept să mori şi să loveşti când e drept să loveşti.” Surprinzător, la mii şi mii de kilometri, într-o altă lume, Shakespeare zice şi el: “Să te avânţi în toiul bătăliei şi să fii măcelărit este destul de uşor şi chiar şi bietul mojic poate acest lucru, dar curajul adevărat este dacă trăieşti atunci când e drept să trăieşti şi dacă mori când este drept să mori.” Într-o altă lume? În aceeaşi lume...
Samuraii sunt cei mai cunoscuţi exponenţi ai sistemului feudal japonez, iar acesta nu trebuie să fie pus automat în ecuaţie cu despotismul. Câtă vreme a fost vie, organizarea aceasta avea propriile mijloace de autocontrol: bunăvoinţa (pe care filosofii Confucius şi Mencius o consideră cea mai înaltă calitate a unui conducător de oameni) şi politeţea. Mila unui luptător este diferită de mila vreunei alte fiinţe, pentru că este mila acolo unde mila nu e un impuls orb, unde ea recunoaşte pe deplin dreptatea, unde mila nu rămâne doar o anume stare de spirit, unde ea este sprijinită pe puterea de a salva sau de a ucide. Vorbă fără rezonanţă în urechile noastre de moderni, bunăvoinţa samuraiului era aprigă ca tăişul sabiei şi dulce ca mierea: “Bunăvoinţa aduce sub stăpânirea ei orice îi scapă puterii sale, aşa cum apa supune focul: doar aceia se îndoiesc de puterea apei de a înăbuşi flăcările, care încearcă să stingă, cu o ulcea, un întreg vagon de vreascuri arzânde” (Mencius).
Curtoazia manierelor este o trăsătură japoneză marcantă. Ea este dinamizată de teama de a răni bunul gust, şi implică respectul cuvenit faţă de lucrurile care nu sunt la locul lor. În forma ei cea mai înaltă, nu este departe de dragoste. Singură, s-ar transforma prea uşor în joc steril şi ipocrit, de aceea politeţea trebuie corelată cu celelalte virtuţi, însă e drept să ne întrebăm: ce virtute poate rezista singură, fără să se transforme deîndată, prin exces, într-un defect morbid? Obiectul politeţei este obţinerea eleganţei, iar eleganţa este o ceremonie a forţei. Deducem că practicarea constantă a comportării elegante, a manierelor rafinate, trebuie să aducă cu sine o rezervă şi un depozit de forţă: “Scopul oricărei norme de etichetă este să îţi cultivi mintea, în aşa fel încât, chiar şi atunci când stai liniştit undeva, nici cel mai grosolan bandit să nu îndrăznească să-ţi atace persoana.” (Ogasavara) Se spune că cho-no-yu (arta rafinată a ceremoniei ceaiului) a fost inventată de un ermit, într-o perioadă în care războaiele şi veştile despre războaie nu mai conteneau.
Sinceritatea samuraiului este considerată implicită, într-atât era de mare dispreţul pentru minciună sau echivoc în exprimare. Cuvântul unui samurai era suficient pentru a garanta adevărul, iar atunci când acesta era dat într-o înţelegere, se considera că transpunerea ei în scris era sub demnitatea părţilor. Se mai spune că războinicii japonezi nu făceau jurăminte, considerând că dăunează onoarei lor (numită fie na – nume, fie men-moku – înfăţişare, fie guai-bun – auz exterior). Şi aici îmi amintesc de vorbele Christului, cel care ne-a sfătuit să nu jurăm, ci de va fi da, vorba noastră să fie da, şi de va fi nu, vorba să fie nu. Iisus Hristos, ivit din casta războinică a lui David, şi nicidecum din casta preoţească a lui Levi, a fost samurai şi i-a învăţat pe Apostoli calea Bushi.
Ultima virtute cultivată – se înţelege, ultima pe care o prezentăm noi, regretând discursivitatea inerentă cuvântului scris – este loialitatea, iar semnul ei este răbdarea în suferinţă: “A îndura ceea ce crezi că nu poţi îndura, asta înseamnă să înduri.” Înţeleptul Kumazawa o sintetizează în cuvinte care ne fac să ne gândim la mesajul christic: “Când alţii te învinuiesc, tu nu-i învinui, când ceilalţi îşi arată mânia împotrivă-ţi, tu nu le-o înapoia, bucuria va veni doar când pasiunea şi dorinţa vor pleca.” Bushido consideră că interesul familiei este neştirbit, unul şi inseparabil, neputând fi tulburat de interesele individuale ale membrilor ei. Bushido mai consideră că, între loialitatea faţă de suveran şi supunerea filială, prima trebuie să fie mai mare. Socrate, enunţând principiul fidelităţii faţă de Stat: “Deoarece ai fost adus pe lume, hrănit şi educat în sistemul nostru, ai îndrăzni vreodată să spui că nu eşti copilul şi servitorul nostru?” Acesta este un principiu Bushido din antichitatea ateniană.
Spuneam la începutul acestui text că Inazo Nitobe a fost martorul morţii feudalismului japonez. Forţe redutabile au lucrat şi continuă să lucreze în direcţia vulgarizării vieţii şi a decăderii codului ceremonial, dintre care cea mai notabilă este democraţia triumfătoare, care nu poate tolera nimic capabil să se ridice deasupra mercantilismului şi a meschinăriei obişnuite. Mediul în care faptele înflăcărate ale Bushido s-au născut, a dispărut pentru totdeauna, subminat de avocaţi încurcaţi în tertipuri şi de politicieni pierduţi în vorbe fără noimă şi înarmaţi cu maşini de război care sfidează orice logică. Pe fondul acesta zgomotos şi tembel, Inazo Nitobe scrie epitaful următor: “Fiind un cod etic independent, Bushido va dispărea, însă puterea lui în lume nu va pieri, şcolile lui de curaj şi onoare civică vor fi demolate, dar lumina şi gloria lui vor supravieţui ruinelor lor. Ca şi floarea lor simbolică, după ce va fi luat de vânt, înspre cele patru zări, el încă va mai binecuvânta omenirea, cu parfumul cu care va îmbogăţi viaţa. Secole mai târziu, când adepţii lui vor fi cu toţii îngropaţi şi numele lui va fi uitat, parfumul lui va veni plutind în aer aşa cum, de pe un îndepărtat şi nevăzut munte, “marginea drumului se uită prelung înspre ceea ce este dincolo de ea.” Iar pe mine mă vizitează intuiţia că ultimele sale cuvinte sunt, dacă nu mă înşel, un haikku...
Multumesc pentru tot ce postati!!! Ma simt privilegiata ca le pot citi. Ele ma imbogatesc, desi ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp.
RăspundețiȘtergere