René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (recenzie)

Opera lui René Guénon este străbătută de patru mari axe tematice: critica lumii moderne, teoria simbolurilor, principiile tradiţionale şi doctrina metafizică. Oricine ar dori să înceapă studiul sacru sub oblăduirea celui care a fost cunoscut în Egiptul islamic sub numele de Şeic Abd al-Wahid Yahia, ar trebui să înceapă cu prima dintre trepte, cea mai exterioară, alcătuită din volumele: Criza lumii moderne, Orient şi Occident, cărora li s-ar adăuga Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse.

Deşi întreaga operă guénoniană este străbătută de observaţii asupra simbolelor sacre, fie teoretice, fie aplicate unor cazuri anume, este inevitabilă pentru cel care doreşte să se apropie de o modalitate de gândire non-discursivă şi non-lineară adăstarea asupra Simbolurilor ştiinţei sacre. Jean Borella, unul dintre universitarii francezi care şi-a asumat filiaţia intelectuală guénoniană, enumerând într-o lucrare de doctorat dedicată simbolisticii diferitele apropieri exegetice cu pretenţii de coerenţă înregistrate de câmpul european (structuralism, psihanaliză, marxism), conchide: „nu există nici o altă hermeneutică, alta decât hermeneutica tradiţională, care să ia în calcul totalitatea elementelor unui text sau a unui ritual simbolic.” (Despre simbol în opera lui René Guénon, René Guénon, Cahier de l’Herne, 1985).

 Principiile sacre sunt expuse oarecum grupat, în funcţie de câmpul spiritual în care au fost formulat: esoterismul creştin în Studii asupra francmasoneriei şi companionajului şi Remarci asupra esoterismului creştin; taoismul în Marea Triadă; taoismul şi islamul în Remarci asupra esoterismului islamic şi a taoismului; hinduismul în Studii asupra hinduismului. Totuşi, dată fiind conştiinţa unităţii transcendentale a religiilor, care subîntinde paginile redactate de-a lungul tuturor celor 28 de volume, liniile de demarcaţii nete între o tradiţie spirituală şi alta sunt străine în expunerile celui care a vorbit despre Tradiţia Primordială, matrice primordială şi paradisiacă a cunoaşterii sacre din care vor fi deversat în cine ştie ce neguros moment al decăderii ciclice, cele două mari filoane spirituale: cel sino-hindus, spre Răsărit, şi cel atlant-abrahamic, spre Apus.


Trei volume conţin în formă explicită doctrina metafizică: Simbolismul crucii, şi Omul şi devenirea sa după Vedanta, lor adăugându-li-se textul conferinţei Metafizica orientală. Ele ar rămâne cumva „incomplete” dacă nu li s-ar adăuga ceea ce exegeţii numesc „cărţile realizării practice”: Esoterismul lui Dante, Remarci asupra iniţierii şi Iniţiere şi realizare spirituală, adică paginile pe care cel care doreşte să-şi desăvârşească pregătirea doctrinară poate găsi cu cale să le parcurgă obţinând lămuriri în privinţa Căii Spirituale. Unde încape între toate acestea Domnia cantităţii...? Are partea ei de metafizică, dar care dintre volumele lui Guénon s-ar priva de aşa ceva? E o expunere detaliată a principiilor sacre, fără doar şi poate, şi o critică rece a ultimei etape a ciclului cosmic, cea mai descendentă, cea mai rapidă şi cea mai violentă dintre toate câte lumea noastră a cunoscut. Există în această lucrare o neîndoielnică dimensiune „practică”: asumarea, în agitaţia care ne înconjoară, a unei lecturi a semnelor Sfârşitului.

A scrie o carte despre perioada pre-apocaliptică, în care avem norocul şi nenorocul de a trăi noi, presupune două riscuri majore. Primul constă în critica excesivă şi meschină a lumii (moderne). Se spune că într-o reuniune sufită, unul dintre neofiţi s-ar fi lansat cu mult patos într-o astfel de diatribă nimicitoare. A fost invitat, cu deferenţă dar şi cu inflexibilitate, să se întoarcă în lumea pe care o dojenise cu atâta dragoste. Şi pe bună dreptate: orice tentativă de a afirma că lumea este prea nelume presupune, dacă se amplifică dincolo de un nivel legitim, pur constatator, ataşamentul dezamăgit al îndrăgostitului de cele lumeşti. Căutătorul de Absolut trebuie să accepte fără mirare nelumea lumii, ca pe ceva firesc întru creatură. Primele decenii ale secolului XX au văzut o întreagă literatură dedicată subiectului, adesea de pe poziţii pertinente, şi există autori care şi-au făcut din critica lumii moderne o preocupare, vai!, fundamentală. Al doilea risc este pericolul de a considera că nimic nu este pierdut, că se mai poate face ceva, adică pericolul implicării active, intens cultivat în ultimele decenii de mitul de carton al „salvatorului omenirii”, mai cu seamă prin canalul vulgar al cinematografiei. Un soi de optimism deşănţat şi oligofren este inoculat contemporanilor, care sunt astfel încurajaţi spre orice exces şi toate nebuniile, în numele unei „iertări” divine cu adevărat fără limite, care ar acoperi fără diferenţiere chiar şi cele mai abjecte dintre faptele, intenţiile şi gândurile muritorilor. 

 Cum scapă Domnia cantităţilor şi semnele vremurilor de aceste două tentaţii majore ale discursului pre-apocaliptic? Părând să spună la fiecare pagină: aşa stau lucrurile, şi nicidecum altfel. Afirmând că „tot ceea ce există în orice fel ar fi, chiar eroarea, îşi are în mod necesar raţiunea de a fi, şi dezordinea însăşi trebuie în cele din urmă să-şi găsească locul printre elementele ordinii universale.” Admiţând că degenerarea este un fapt care este la fel de legitim în anumite perioade ale ciclului cosmic pe cât este pogorârea Revelaţiei în altele, aşa cum vrăjmaşul şi ispitele pe care le aduce el sunt flacăra care purifică argintul curat. Expunând cunoaşterea sacră fără compromisurile pe care le-ar presupune dorinţa vulgarizării ei, pentru că oricum, cei care nu pot pricepe (din voia lui Dumnezeu) nu trebuie să împieteze asupra priceperii înalte şi depline a celor care pot (din voia Aceluiaşi).

Domnia cantităţii 

 Fie şi într-un fel nestructurat, cu toţii ştim că semnul infailibil al degenerării este prevalarea cantităţii asupra cantităţii, tinzând spre eliminarea a tot ceea ce ţine de cea din urmă. Îndepărtându-se progresiv de Principiu, lumea noastră tinde spre himera „cantităţii pure”, soi de contrafacere a Principiului însuşi (la fel cum Satana îl maimuţăreşte pe Dumnezeu). Se poate spune că toate eforturile (post)modernităţii converg înspre eliminarea a tot ceea ce aminteşte, fie şi de departe, sacrul, în numele unei uniformizări care nu este altceva decât o vulgară banalizare. 

 Cantitatea în sine, corect înţeleasă, nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni şi nimic, şi asta pentru că civilizaţiile tradiţionale nu au gândit-o niciodată în versiunea „mecanicistă” în care a consacrat-o cartezianismul. Nu este rezonabil ca cineva să nege condiţia cantitativă, care este la fel de legitimă pentru existenţa corporală ca şi spaţiul şi timpul. Important este să ştim în ce fel se manifestă ea, şi aici este evident că modernii se înşală copios: spaţiul şi timpul nu sunt pur cantitative (adică în afara sacrului), şi asta pentru că primul cuprinde în sine direcţia, care este o preferinţă calitativă, în vreme ce al doilea se diferenţiază calitativ prin evenimentele care se derulează în cadrul lui. Altminteri, în pofida credinţei modernilor într-un timp linear, în care fiecare moment ar fi egal cu orice moment anterior/ulterior, ca secundele punctate de un metronom imparţial, civilizaţiile tradiţionale concep o doctrină a vârstelor cosmice care seamănă, plastic vorbind, cu un mobil lansat pe o pantă şi care se deplasează cu o viteză mai mare cu cât se apropie de sfârşitul traiectoriei sale. Or, domnia cantităţii se înscrie în această concepţie a temporalităţii care constă în desfăşurarea unui ciclu pornind de la polul său pozitiv sau esenţial spre polul său negativ sau substanţial, de-a lungul căruia toate lucrurile iau un aspect din ce în ce mai puţin calitativ şi din ce în ce mai mult cantitativ. 

Mentalitatea modernă, subjugată de cantitativism, nu poate concepe nimic din ceea ce iese din aria ei. Ştiinţa izvorâtă din această mentalitate neagă pur şi simplu toate aspectele care o depăşesc, stabilind arbitrar bariere imposibil de depăşit, putându-se vorbi în acest caz la modul cel mai propriu de „miopie intelectuală”. Există o vocaţie totalitară în modernitate care se manifestă pe multiple căi: negarea a tot ceea ce se prezintă diferit, propaganda în favoarea propriului punct de vedere, impunerea uniformizării peste tot unde este cu putinţă. Concepţiile „democratice” şi „egalitariste” (care nu pot fi întâlnite nicăieri în natură) vizează reducerea fiinţelor la simple unităţi numerice, rezultatul acestor demersuri utopice fiind în practică despuierea mai mult sau mai completă a oamenilor de calităţile lor proprii, transformarea lor în simple maşini, pentru că este mai simplu să anulezi calităţile unor indivizi decât să le dai celor care nu au aşa ceva. 

 Principalul instrument al modernităţii este raţiunea, abilitate mentală care nu se poate desfăşura decât dacă reduce toate lucrurile la elemente egale şi presupus identice, deci pur cantitative. Raţionalismul, fiind negarea oricărui principiu superior raţiunii, antrenează utilizarea în exclusivitate a acestei raţiuni oarbe, pierzându-se astfel posibilităţile reale de cunoaştere pe care le are intelectul supraindividual şi transcendent. Raţiunea se mulţumeşte cu capacităţile sale limitate şi-şi săseşte satisfacţia imediată din tendinţa de a cădea din ce în ce mai jos. Primele produse ale raţionalismului sunt pe măsura originii lor: mecanismul cartezian şi materialismul secolului XVIII. Ele prezintă simptomele cunoaşterii seci pe care o va genera modernitatea: mecanismul este „reprezentativ” şi nu explicativ. El se mulţumeşte să dea o simplă descriere a mişcării, aşa cum se prezintă ea în aparenţele exterioare, fără să-i poată sesiza cauzele. O ştiinţă bazată pe asemenea consideraţii nu poate avea nici o valoare de cunoaştere efectivă. Asemenea evidenţe nu l-au tulburat pe Descartes, care a vrut să aplice concepţia mecanistă la toate fenomenele lumii corporale, iar teoria animalelor-maşini este mărturia uimitoare a nivelului de absurditate la care poate persista cineva în eroare. 

 Drumul de la mecanismul cartezian la materialism nu este mai puţin interesant. Dualismul corp-suflet era deja în sine o eroare conceptuală impardonabilă din partea cuiva care se familiarizase cu gândirea scolastică medievală, şi asta pentru că lasă deopoarte scânteia divină din om (espiritus). Considerându-se că sufletul nu poate influenţa corpul, s-a procedat la neglijarea lui. De aici până la negarea totală a tot ceea ce iese din corporalitate nu a fost decât un pas. Aşadar, etapele reducerii omului la corpul său au fost: renunţarea la spirit, eliminarea din ecuaţie a sufletului, considerarea lui „ca şi cum ar fi” inexistent, în cele din urmă negarea sufletului pur şi simplu. Descartes a introdus în domeniul cantitativ jumătatea de lume pe care o concepea el. Materialiştii au pretins că cea care se supune domniei cantităţii este întreaga lume. 

 Iluzia „vieţii normale” este şi ea un materialism de facto. Nici aceasta nu s-a instaurat altfel decât gradat: iniţial s-a pretins că anumite lucruri se sustrag influenţei divine (ceea ce revine cu a clama statutul himeric de „cantitate pură”). Apoi, lucrurile respective au început să fie privite ca normale. Un moment mai târziu, lucrurile „normale” au fost considerate ca singurele „reale”. Pe cale de consecinţă, tot ceea ce nu intra în lista „normalelor” devenea automat ireal, şi deci în afara „vieţii obişnuite”. Câţi dintre noi am învăţat să fim circumspecţi atunci când sintagma „viaţa reală” este folosită întru meschinizarea şi mârlănizarea gesturilor din care se pretinde alungarea sacrului cu totul? 

Semnele vremurilor 

 Am sugera un clivaj artificial în volumul lui René Guénon dacă n-am spune că primul semn al vremurilor pre-apocaliptice este tocmai instaurarea domniei cantităţii, a vulgarului şi a iluziei profane, în privinţa cărora am dat anumite repere în partea anterioară a acestei recenzii. Dar ne-am opri nejustificat dacă nu i-am oferi lectorului un avant-goût din celelalte semne. 

 Alunecând inexorabil spre finalul ciclului, la început lumea „se solidifică”: în ciuda perfecţionării mijloacelor de transport, este adesea mai greu de intrat în unele ţări decât pe vremurile când se călătorea pe animale de povară; popoarele nomade nu-şi mai găsesc locul în modernitate. Aşa cum plugarul Cain (principiu al compresiei) îl asasinează pe păstorul Abel (principiu al expansiunii), timpul „uzează” spaţiul printr-un efect de contracţie, derulându-se el însuşi cu o viteză din ce în ce mai mare. Această acceleraţie devine mai aparentă si mai exagerată ca niciodată la finalul ciclului. Guénon scrie despre tendinţa spre simultaneitate în 1945, adică mult înainte ca primul text să fi parcurs fulgerător distanţa de la un continent la altul în mai puţin de câteva minute: „La nivelul său cel mai extrem, contracţia temporală va sfârşi prin a se reduce în cele din urmă la o clipă unică, şi atunci durata va fi încetat să existe.” Numai că simultaneitatea va însemna o preschimbare a timpului în spaţiu: „[...] în chiar momentul în care timpul va părea că a devorat spaţiul, dimpotrivă spaţiul este cel care absoarbe timpul; şi aceasta este, se va putea spune cu referire la sensul cosmologic al simbolismului biblic, revanşa finală a lui Abel asupra lui Cain.” Sfârşitul unui ciclu cosmic coincide cu reaşezarea lucrurilor în matca din care le-a alungat nebunia lumii, restaurându-se astfel starea primordială... 

 Tendinţei de „solidificare” îi coexistă una „disolutivă”, cea de-a doua devenind dintr-un punct predominantă. După iluzia de securitate conferită de vremurile în care materialismul atinsese maximum de influenţă, aceasta s-a disipat în mare măsură din cauza vitezei crescânde cu care se derulează evenimentele, făcând ca impresia generală să fie mai degrabă de instabilitate cuprinzând toate domeniile. Punctul de „soliditate” efectivă a fost atins şi depăşit, lumea îndreptându-se în cele din urmă spre „disoluţie”. În reducerea graduală a lucrurilor la cantitativ, din momentul în care nu se mai tinde spre „solidificare”, tendinţa este spre cantitatea discontinuă, praful fără consistenţă, lumea pulverizându-se pur şi simplu. Dezagregarea merge mână în mână cu expunerea generala la formele cele mai distructive ale psihismului inferior. 

 În tradiţia islamică, acest moment este profeţit în termenii invaziei hoardelor lui Gog şi Magog; în tradiţia hindusă se vorbeşte despre atacul malefic al demonilor Koka şi Vikoka. Despre ce este vorba în fapt? Despre toate tentativele de a restitui omului un sens pierdut însă privându-l de sacru (secte neo-spiritualiste, filosofii intuiţioniste, psihanaliză, parodii teosofice). Şi asta pentru că, în absenţa tradiţiilor spirituale, reflexele religioase persistă în om, şi sunt lesne preluate şi deturnate de simulacre religioase diverse, care invadează şi sedează neliniştile, dar nu mântuiesc pe nimeni. Se poate spune că apogeul nebuniei moderne este apariţia falşilor profeţi despre care vorbeşte Iisus Hristos, şi coagularea unei contra-tradiţii în care totul să fie artificial, denaturat, falsificat, dar care să-şi aproprieze comportamentul religios autentic. Ar putea această parodie să înşele toţi oamenii? Nicidecum, pentru că observatorii avizaţi şi perspicace vor vedea elementul grotesc mai mult sau mai puţin aparent. În anumite sensuri, vremea contra-tradiţiei a venit: cu ritualuri laice (pseudo-religie), cu naturism (pseudo-natură), cu distracţii (pseudo-odihnă). Contra-tradiţia este o spiritualitate pe dos. Ea propagă ideea unui Sfânt-Imperiu pe dos, condus de un Antihrist/Chakravartî/Dajjal (salvator al lumii pe dos) aflat în vârful unei ierarhii pe dos. Va fi o falsă reintroducere a calităţii în „domnia cantităţii”, o „calitate” pe dos faţă de valoarea ei legitimă şi normală. 

 Închei acest text, dedicat volumului cu care am început lectura operei guénoniene, răspunzând la o întrebare care m-a lăsat perplex în urmă cu un deceniu, când îl recomandam pentru prima oară unui prieten bun. Dragă, mi-a zis acesta, înapoindu-mi-l după nici două zile cu un zâmbet condescendent, am încercat să citesc, dar tipul ăsta n-are nici o bază. Mi-a luat mult, poate prea mult, să înţeleg că René Guénon are singura bază acceptabilă, în raport cu care oricare alta este mai mult sau mai puţin convenţională şi iluzorie: textele sacre ale tradiţiilor autentice ale omenirii.