Motto: “Wall Street-ul şi City of London sunt pline de firme ale căror lucrători au cele mai înalte dimplome universitare şi cele mai înalte calificări în domeniul afacerilor. Puse la un loc, aceste persoane formează însă un grup atât de netot încât nu numai că şi-a dat singur foc la casă, dar era să dărâme şi tot edificiul capitalismului.” (Philip Blond)
Motto: “A gandi în mod serios o alternativă care să contracareze excesele economice de astăzi înseamnă să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât o bătălie de idei privitoare la viitorul economiei mondiale şi a civilizaţiei umane în general. Poate, printr-o mare ironie, inspiraţia şi terenul fertil pentru o astfel de întreprindere se află în acele teritorii sărace şi “înapoiate”. Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, ne-ar putea salva de noi înşine.” (Adam K. Webb)
Dau scris (vorba lui Pavel Stratan) că Economia libertăţii a fost mai mult decât o lectură pentru mine. A fost o întâlnire. Am început lectura cu circumspecţie, temându-mă să nu dau peste încă un ism. Fascism, nazism, socialism, capitalism, comunism – cine stă să le mai numere, trucuri ieftine dar atât de sângeroase care trag pe sfoară disponibilităţile înnăscute ale omului pentru comportamentul religios şi-n faţa căruia stăm azi dezvrăjiţi. Însă colecţia de eseuri cuprinsă între coperţile acestui volum nu are nimic în comun cu o tentativă ideologizantă, pot răsufla uşurat. Este teorie, evident, însă în sensul cel mai autentic al vocabulei vechilor greci, adică se situează la un palier superior practicii, totuşi adiacent. Interesant de observat că utopiile sunt şi ele teoretice, însă la modul ficţional, vizând aducerea practicii în acord cu propriile elucubraţii. Această culegere de eseuri ne oferă un fond ideatic care ne vorbeşte despre trecut, traiectoria cea mai sigură dacă vrem să reînnodăm cu un viitor organic. Utopiile n-au nimic comun cu trecutul, ele fabrică viitorul pur şi simplu. Dar să vedem mai bine despre ce este vorba.
Prin 1987, cineva îmi zicea: “Nimeni nu va mai clinti vreodată regimul comunist.” Fondul discuţiei de atunci e irelevant, nimic subversiv, nici eu nu eram dizident (prea ocupat fiind cu clasa a IX-a de liceu, cred), nici interlocutorul meu nu era nomenclaturist. Nu eram, cu certitudine, singurii care credeam pe atunci că paradigma totalitară comunistă se poate lua la trântă cu veşnicia. Istoria ne-a dovedit, şi nu doar nouă, că ne-am înşelat. Peste noi s-au abătut de atunci: capitalismul, globalizarea, proiectul unional european, val după val, roi după roi. Vremurile s-au dus, alte vremuri s-au aşternut din nou peste români. Nimeni nu va mai clinti vreodată capitalismul/ democraţia/ globalizarea – faceţi un test, să vedeţi că aproape toţi din anturajul vostru, începând cu voi înşivă, credeţi acest lucru. Într-un fel sau altul, viitor ne va dovedi din nou că ne înşelăm. Nefiind veşnice, vor trece şi acestea, cum au trecut cele dinaintea lor. Capitalismul, multiculturalismul, corectitudinea politică, nu sunt decât proiecţiile himerice ale veacului, vedeniile în care credem prea orbeşte.
Dar dacă toate sunt trecătoare, şi suntem prea bătrâni pentru a ne mai lăsa seduşi de utopii, ce-ar trebui să punem în loc? Repet, în niciun caz alte invenţii. Omenirea e bolnavă nu din cauza conservatorismului ei, ci din cauza preaplecării spre progres şi ficţiuni. Atunci când, în Imperiul Roman, apar pentru prima dată persoanele juridice, sub denumirea de universitas, acestea sunt semnul progresului, şi acceptate sub titlul unor ficţiuni utile. Cine putea prevedea că în America sec. XIX-XX aceste construcţii juridice vor deveni de departe cu mult mai puternice şi mai bogate decât orice structură organică, inclusiv statală, şi de departe cu mult mai longevive decât poate permite speranţa de viaţă a unui individ în carne şi oase? Instituţia prezidenţială a înlăturat monarhia în virtutea unei promisiuni: caracterul temporar al funcţiei ar împiedica delirul grandorii. Ne-am temut de regii preaputernici, şi am adus în locul lor preşedinţi de paie, care urcă pe tron datori-vânduţi în urma unor campanii exorbitante. N-am făcut decât să-i alungăm pe cei cărora le putea fi ruşine de posteritate, dând puterea în mâna unor eminenţe cenuşii, deasupra cărora nu se află nicio instanţă vizibilă. Oricum ne învârtim, toate creaţiile filosofice cu care ne împăunăm de la Renaştere încoace ne-au procopsit cu mai multe şi mai profunde dezastre decât riscurile de la care am vrut să ne sustragem.
De ce capitalismul e prost şi păgubos
Un ţăran creşte nişte pui de găină. Când aceştia sunt mari, merge să-i vândă la târg, pentru a-şi face rost de haine de firmă, un carburator pentru caleaşcă şi o plasmă pentru camera din faţă a bordeiului. Orice manual de economie postrevoluţionară ne oferă acest exemplu pentru a ne convinge că există o fatalitate în ordinea capitalistă. Am face, chipurile, ceea ce s-a făcut din toate timpurile (cu pauza de rigoare introdusă de erezia totalitarismului). Am fi, se străduiesc să ne inoculeze convingerea stimabilii manipulatori, în acord cu toate epocile în care oamenii au făcut schimburi libere, pe piaţa liberă. Realitatea este că, dimpotrivă, capitalismul are foarte puţine în comun cu schimburile societăţilor tradiţionale, ba mai mult, ceea ce se petrece azi peste tot în lume are foarte puţine conexiuni cu teoria capitalismului, aşa cum au elucubrat-o cândva un Adam Smith şi un David Hume, ca să nu menţionăm decât doi dintre cei mai cunoscuţi colportori de erori intelectuale.
Pentru cel care studiază capitalismul, aşa cum o face John Chrysostom Médaille în Teoria distributismului, cea mai mare problemă este că acest sistem nu este unul performant şi economic, în ciuda obsesiilor pentru rentabilitate pe care le dezvoltă. Şi cred că nu trebuie să fim economişti ca să avem o percepţie, fie şi sintetică, a amplitudinii si veridicităţii acestei constatări. Utopia capitalistă se naşte cu o profundă lipsă de respect pentru fiinţa umană, pe care o anulează ontologic, reducând-o la o marfă ca oricare alta, inevitabilă în ciclul de produţie. Ca forţă de muncă (cu acelaşi titlu ca şi tractorul, informaţia sau fluxul monetar), omul trebuie să se supună legilor pieţii, devenind din ce în ce mai performant la un preţ din ce în ce mai mic. Împingând rigorile acestor doi vectori undeva spre absurd (pentru că de absolut nici nu poate fi vorba), omul visat de capitalism ar trebui să fie un factotum gratuit.
Cum viaţa e mult mai creaţă decât proiecţiile utopice, forţa de lucru are pregătire inegală şi adesea coboară sub parametri. Din punctul de vedere al capitalismului pur, tot ceea ce nu este suficient de performant sau temporar defect (boli, inclusiv profesionale, graviditate sau incapacitate de muncă, inclusiv din cauză de vârstă) trebuie înlăturat. Dacă monstruozitatea numită capitalism ar fi fost lăsată vreodată să circule liber prin social, s-ar fi hrănit, pe lângă cărbune, oţel şi petrol, cu oameni, asemeni căpcăunului din poveste. Şi atunci au apărut nişte corective, ne spune John Chrysostom Médaille, menite să îmblânzească suferinţa şi să degripeze mecanismele consumului: asistenţa socială şi camăta. Intervenţia statului în direcţia susţinerii semenilor noştri deveniţi neinteresanţi pentru sistemul capitalist (orfanii, bolnavii, gravidele, handicapaţii şi pensionarii) este astăzi aplaudată cu generozitate şi cerută insistent, numai că trecem cu vederea o componentă importantă a demersului: birocratizarea. La fiecare câţiva asistaţi social există un funcţionar, al cărui unic scop este să cântărească ajutorul pe care statul îl distribuie acestora. Un întreg eşafodaj uman, dublat de un aparataj tehnic redutabil, se înfruptă din ceea ce teoretic revine celor insuficient de vânjoşi încât să susţină societatea capitalistă. Prin comparaţie, societăţile tradiţionale, bazate pe structuri familiale puternice şi pe caritate religioasă, risipesc mult mai puţin.
Cum logica sistemului capitalist se bazează nu numai pe pauperizarea forţei de muncă, ci şi pe consumul producţiei, ultimele veacuri au mai asistat la încă o calamitate: amplificarea tumorală a cametei. Nicio religie nu acceptă această practică, existând în fiecare, fără excepţie, interdicţii scrise împotriva ei. Acolo unde acestea au fost încălcate, s-a făcut prin recurgerea la artificii hermeneutice imposibil de acceptat în condiţiile ortodoxiei dogmatice. Iar când Scripturile interzic ceva, există o cauză care, indiferent că e la îndemâna tuturor sau nu, ar fi bine să nu fie trecută cu vederea. În orice societate tradiţională masa monetară reală este finită, iar acumularea ei prin intermediul împrumuturilor cu dobândă, este calea cea mai simplă şi mai imorală prin care o mână de oameni se poate îmbogăţi fără efort, acumulând prin spolierea ireversibilă a celor mai mulţi. Oripilaţi de această viziune, cei din vechime au înţeles că, dacă turmele se pot înmulţi fără a împiedica înmulţirea altor turme, dacă ogoarele pot rodi fără să împiedice rodirea altor ogoare, banii nu se pot îngrămădi la unul fără să-i stânjenească pe cei mai mulţi.
Desigur, după Acordurile de la Breton-Woods pericolul a dispărut, acum banii se tipăresc ca ziarele, băncile fac bani electronici din tastatură, pentru că oricum împrumută ceea ce n-au. Putem răsufla uşuraţi, riscul ca cineva să se îmbogăţească sărăcindu-i pe toţi ceilalţi a dispărut. Vorbim, în mod realist, de o iluzie ceva mai densă la unii şi mai subţire la alta, fără a nega impactul profund pe care această iluzie o are asupra celor mai mulţi. Rămâne însă o problemă: ce ne facem când, după ce toată lumea consumă copios banii oferiţi de cămătari, nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu ei pentru că realizăm că ne-am amanetat viitorul pe vreo 10-15 ani înainte? Tragi-comic, spunem că intrăm în criză, de ca şi cum iarna, când copacii, albinele şi urşii hibernează, natura ar intra şi ea în criză. Niciun biolog nu riscă însă ridicolul la care se expun lejer politicienii şi economiştii. De fapt, dacă admitem că sistemul capitalist nu poate exista decât prin escaladarea absurdă a consumului, şi cum banii pentru asta nu provin de la forţa de muncă, pentru că patronii nu vor să cheltuiască prea mulţi bani cu aşa ceva, atunci trebuie să înţelegem că perioadele penibile în care oamenii sunt concediaţi şi toată lumea strânge cureaua nu sunt crize, în adevăratul sens al cuvântului, ci fac parte din mecanismul intrinsec al lucrurilor.
Hai să ne întoarcem însă la dulcele moment al nebuniei capitaliste în care toate merg strună, produc care mai de care şi toţi consumăm buluc prin supermarketuri. Să nu oftăm, cu puţin ghinion reapucăm vremurile astea, şi să vezi atunci fericire la cântar pentru toată lumea! Moment în care în fiecare secundă o să se arunce o găleată de bani pe… publicitate. Niciodată înainte de vremurile moderne nu s-a plătit mai mult pe o perversiune de care am putea să ne lipsim fără să fim ameninţaţi nici măcar de umbra unui sughiţ. Desigur, planeta ar fi cumva mai tristă în absenţa valului de cretinătate roz şi pufoasă deversat sub acest nume, dar cu certitudine închiderea unui rezervor de risipă revoltătoare ar compensa din plin mahmureala postpublicitară. Marea virtute a publicităţii e că te ajută să te faci cunoscut. Marele ei păcat e că te poate face atât de cunoscut încât să te îmbogăţeşti dincolo de limitele oricărui calcul vânzând apă neagră cu bulbuci. Marea ei calitate e că te face pe tine să vinzi acolo unde alţii vor rămâne cu stocurile în depozite şi vor închide. Marele ei defect este că, pentru ceva a cărei seriozitate nu depăşeşte o banală halucinaţie, e destul de scumpă.
Au să spună unii: sistemul este nedrept (punând semnul egal între om şi materii prime), apelează abuziv la artificii (îngrăşând cămătarii), şi risipeşte nepermis (apelând la publicitate şi consumând resurse neregenerabile), dar altul nu există. Culegerea de eseuri adunată de Ovidiu Hurduzeu şi John Chrysostom Médaille contrazice această prejudecată. Ba da, există şi alte posibilităţi. Nu suntem condamnaţi fără ieşire la capitalism. La fel cum istoria nu ne-a condamnat nici la comunism, cum debitau cândva politruci cu fruntea scundă. Şi nu, nu trebuie să ne lăsăm pradă milei birocraţilor, cum preconizează socialiştii, pentru ca problemele noastre să dispară ca prin miracol. Mai mult decât atât, unii dintre noi trăiesc deja altfel în lumea capitalistă, participând la ea atât cât este nevoie, fără să ajungă la compromisuri degradante. Într-un anume sens, germenii unei alte orânduiri au încolţit de mult, minând sistemul din interior.
Distributismul: vin vechi în sticle noi
Adam K. Webb, în eseul Ţăranii viitorului, conjugă istoria mentalităţilor cu teoriile economice. Face, de fapt, ceea ce manualele de şcoală şi cărţile de popularizare evită cu obstinaţie: racordează proiecţiile intelectuale la oameni vii, şi nu în funcţie de un schelet ideologic imposibil de găsit în lumea reală. Dimensiunea antropologică a demersului său constă în evocarea unui sat peruan aflat într-o periferie îndepărtată a modernităţii, pierdut în înălţimile Anzilor: Pomatambo. Locul este curtat, rând pe rând, de promisiunile politicienilor capitalişti şi de cele ale gherilelor maoiste. Ambele forţe au o istorie presărată cu crime şi hoţii, dar realitatea nu le împiedică să facă mereu tam-tam că-i ajută pe ţărani. Asta în faţă, pentru că pe la spate atât stânga cât şi dreapta liberală/neoconservatoare manifestă dispreţ pe ţărani, pe care-i consideră un obstacol şi cărora le refuză locul în societatea lor preferată. Progresul înseamnă dispariţia sătenilor din Pomatambo.
Or, situaţia din acest colţ uitat de lume este foarte importantă pentru a şti ce-am pierdut noi. În comunitatea aceea funcţionează norme tradiţionale de egalitate şi colaborare. Mare parte din obştea sătească este constituită din terenuri exploatate în comun şi asolamente. Ţăranii mai săraci beneficiază de pe urma ajutorului pe care şi-l oferă reciproc, de la recoltare şi până la construcţia de case. Gherilele maoiste au făcut eroarea să creadă că nicăieri ca aici n-ar putea înflori utopia comunistă: o cantină sătească, administrată de stat, o grădiniţă comunală, uniforme pentru toată lumea. Ţăranii au refuzat însă să schimbe viaţa lor tradiţională bazată pe întrajutorare şi pe independenţa gospodăriei tradiţionale cu o colectivitate administrată birocratic.
Pe de altă parte, capitalismul vrea să-l transforme pe ţăran într-un salariat la oraş sau într-un antreprenor neobosit care să înlăture legăturile organice din comunitate în favoarea activităţilor pe tiparul agrobusiness-ului. Prima operaţiune pe care se oferă s-o facă este oferirea de titluri de proprietate acolo unde pământurile aparţin de generaţii familiilor şi obştilor. În felul acesta se mută centrul reglementărilor juridice în afara comunităţii. Terenurile care sunt deţinute în comun sau trec prin rotaţie de la o familie la alta se privatizează ireversibil. Cu o piaţă a terenurilor activă şi presiunile exercitate de bănci şi de marea economie, fermele comerciale bogate îi înghit pe micii proprietari, comunităţile sunt distruse iar săracii sunt mai săraci. Micii proprietari de altădată devin muncitori agricoli fără pământ, atunci când nu sunt forţaţi să plece în oraşe şi să locuiască în barăci. Exact ceea ce s-a întâmplat în Europa în epoca de înflorire a capitalismului.
Însă, ţăranii din Pomatambo nu doresc nici una, nici cealaltă dintre posibilităţi. Vor: apă potabilă, electricitate, drumuri pavate, clădiri solide, îngrijire medicală şi educaţie. N-au nimic împotriva tehnologiei. Vor însă ca tehnologia să se potrivească cu felul lor de a-şi duce viaţa. Vor deci mai multe oportunităţi, dar să-şi păstreze valorile. Nu li se pare nimic şocant să continue să practice agricultură, să-şi păstreze sărbătorile şi să crească animale, având televizor, dispensar şi şcoală pe înălţimile Anzilor. Vor modernitate, dar nu văd de ce să renunţe la practicile locului. Lecţia pe care ne-o transmite Adam K. Webb este semnificativă: putem primi cele bune pe care epoca ni le oferă, nu trebuie să fim crispaţi sau orgolioşi peste măsură. Dar nu trebuie nici să ne lăsăm înşelaţi de fraudele cu care tot epoca ne îmbie: rămâie socialismul şi capitalismul de gâtul celor ce le-au adulat, valorile autentice vin din trecut, şi tocmai de aceea trebuie să le păstrăm şi ştim că sunt ale noastre, nu elucubraţiile oareşcui!
Suntem educaţi să credem că dorinţa de profit (adică lăcomia) este motorul fundamental al economiei. Că singurul care poate pune zăbala în gura unui capitalism nestăvilit este statul, prin costisitoarele lui mecanisme de reîmpărţire a prosperităţii. Acolo unde faptele contrazic aceste două teze, se ţes conjuraţiile tăcerii. De fapt, oamenii n-au fost dintotdeauna sclavii capitalistului, iar armatele de funcţionari care taie frunza la câini sunt creaţii recente. Există şi alte modele care ar putea circumscrie activitatea economică. Capitalismul, lăsat de capul lui, sfârşeşte pradă aberaţiilor sinistre: se evaluează astăzi că la fiecare dolar investit în producţie, şi care produce deci valori utile, alţi treizeci şi şapte de dolari se învârt haotic în investiţii pur speculative, adică menite să scoată nu pâine, ci alţi dolari. E timpul ca măcar cei care pricep să se întoarcă la paradigme economice prin care, cum spune Philip Blond, se remoralizează piaţa, se relochează economia şi se recapitalizează nevoiaşii.
Între capitalismul care-l îngenunchează pe angajat în faţa patronului, şi socialismul care îngenunchează în faţa asistenţei sociale, există o a treia cale: mica proprietate şi solidaritatea familiei şi a comunităţii. O economie bazată pe conlucrare, nu pe fugăreala nesfârşită spre un iluzoriu loc întâi. K. Polanyi spune: “Piaţa înaintează deşertificând societatea.” Logica pieţei este simplă şi falsă în acelaşi timp: “Dă-mi să-ţi dau.” Cu reversul: “Nu-mi dai, nu-ţi dau.” Echilibru? Nu. Sărăcire totală. Şi asta pentru că nobleţea începe de la: “Ţine, nu-mi datorezi nimic.” Într-o societate în care legile pieţei se impun, nu mai poate funcţiona politicul, pentru că oamenii politici îndatoraţi de voturi sunt nişte oameni de paie. Nu mai poate funcţiona şcoala, pentru că funcţia profesorului este să dea, iar cea a elevului să primească, şi arareori altcumva. Nu mai rezistă nici ierarhia religioasă, se năruie şi disciplina militară, în vreme ce oamenii de geniu, văzându-se puşi în situaţia infailibilă de a primi mai nimic faţă de ce pot da, se mercantilizează şi ei. Părând să introducă echilibrul, logica pieţei rupe osia societăţii, pentru că o lume organică funcţionează prin demăsurare: Nu aştept nimic, pentru că dau totul. Nu sunt capabil să dau nimic, pentru că sunt copleşit de generozitatea ta. Dă-mi-să-ţi-dau e o lozincă cu care abia se pot schimba cuiele pe ace de gămălie.
Distributismul spune că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om este să lucreze pentru altul. Nu contează dacă acel altul este un capitalist tangibil, o corporaţie omniprezentă şi eterică sau statul socialist. Soluţia ar fi, deci, să lucrăm pentru noi. Ferma personală, atelierul, cabinetul sau o cooperativă de angajaţi-proprietari. În toate aceste ipostaze, analizate în eseuri diferite, sloganul pare să fie acelaşi: “Afacerea mea este casa mea şi nu e de vânzare!” Fără patroni, fără angajaţi, dar nu fără ierarhii. Împărtăşirea unui cod comun, inclusiv naţionalist şi religios, ca în cazul cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, iniţiate de un preot catolic. Să roboteşti pentru tine, fără un şefuţ de trei parale care să te alerge ca pe un cal şi să te plătească cu aerul că-ţi dă de pomană. Să te investeşti, să creezi, să inovezi, fără să aştepţi laudele şi primele nu-ştiu-cui, ci pur şi simplu pentru că aşa simţi că trebuie, şi să te bucuri de rezultate, chiar şi atunci când sunt doar tatonări. Să nu aştepţi pensia, şi să-ţi susţii bătrânii bolnavi, fără să le aminteşti că primesc deja una. Să dai cu amândouă mâinile din ceea ce ai strâns cu una, la nunţile şi înmormântările familiei şi ale comunităţii.
Ce şanse avem?
Voi fi tranşant: în ansamblu, niciuna. Individual, enorme. Distributismul nu este o ideologie, nu are şi nu va avea niciodată un aparat care să-l impună. Nu se ţin şi nu e raţional să aşteptăm şedinţe de partid. Ca să fie mai mult decât o experienţă underground, are nevoie însă de un material uman din ce în ce mai rar în zilele noastre: oameni cu dragoste pentru lucrul bine făcut, care nu vor să se lase călcaţi în picioare, profund şi activ neîncrezător faţă de sistem. Adică exact contrariul a ceea ce cultivă capitalismul: indivizi hiper-rentabili, hiper-timoraţi şi hiper-dependenţi. Nu vei convinge în ruptul capului pe cineva fascinat de “salariile decente” din marile metropole să-şi cumpere o grădină şi să-şi producă în timpul liber o parte din legumele de care are nevoie, la marginea unui oraşel cu dimensiune umană. Oamenii preferă să se plângă de calitatea din ce în ce mai scăzută a “produselor de marcă”, dar cu niciun chip nu ar fi de acord să producă cu cunoştinţele şi abilităţile proprii artefacte de serie mică şi cuprinzând mai puţină tehnologie, însă incomparabil mai fiabile.
Şi totuşi, ce poate face distributismul pentru tine în special? Cum spuneam, enorm. Totul începe cu o reflecţie în termeni de sistem. Dacă e adevărat că într-o zi camioanele vor trage pe dreapta şi avioanele vor rămâne la sol, din cauza (ar trebui să spun mai degrabă “datorită”?) scumpirii exorbitate a petrolului, atunci e bine să ştii că aglomerările urbane vor fi mult mai afectate decât comunităţile mici. Dacă e adevărat că birocraţia este din ce în ce mai scumpă, atunci e bine să iei în calcul falimentul asistenţei sociale, şi să încerci să anticipezi economisind pentru când nu vei mai putea munci, şi îngrijindu-ţi părinţii, ca să dai exemplu bun. Dacă e adevărat că şcoala este din ce în ce mai proastă, refuzând să mai formeze caracterele copiilor, atunci n-ar strica să nu mai aştepţi să facă alţii ceea ce te priveşte pe tine în mod direct. Dacă e adevărat că preţul producţiei de masă a alimentelor e otrăvirea ta şi alor tăi cu conservanţi, coloranţi şi e-uri, atunci n-ar fi rău să încerci să produci tu o parte din ceea ce mănânci, pentru că numai de ceea ce faci tu eşti cu adevărat sigur. Dacă e adevărat că printre reprezentanţii religiei s-au strecurat mulţi care sunt simple umeraşe pentru sutane, cum spune într-o conferinţă Dan Puric, lasă tot şi pune mâna pe Sfinţii Părinţi, citeşte, roagă-te, află!
Sistemul actual te vrea absent, te vrea supus, te vrea moale. Distributismul îţi spune că poţi fi aici, poţi fi rebel, poţi fi implicat. Începe prin a te gândi că fiecare zi în care te uiţi la televizor mai multe minute decât la oamenii cu care intri în contact e prea departe de realitatea ta ca să merite trăită. Conştientizează că a fi rebel nu e totuna cu a purta pantaloni cu turul lăsat caraghios în dreptul genunchilor, ci înseamnă a pricepe perversiunea sistemului şi a te sustrage, la început mai puţin iar mai apoi mai mult, tuturor ispitelor lui. A fi rebel nu înseamnă să umbli cu o bombă în rucsac cu care să vrei să arunci Sistemul în aer, ci să te tragi undeva la marginea lui şi să aştepţi să se năruie sub propria lui obezitate. A fi cu adevărat liber înseamnă, până la urmă, să pricepi. Spuneam că, în ansamblu, nu avem nicio şansă cu distributismul. Şi asta pentru că, fiind în esenţa lui o abordare anti-sistemică în conjunctura actuală, nu va face binele cu forţa nimănui, şi să-ţi imaginezi că erodarea capitalismului va fi la fel de amuzantă ca o tură cu sania pe derdeluş e nerozie curată. Pe de altă parte, cei care înţeleg că sunt cu adevărat liberi, în vreme ce dependenţa e iluzorie, au şanse teribile să facă ceva pentru ei înşişi şi pentru cei din jurul lor. Nu pot să nu-mi amintesc cuvintele unui celebru distributist şi luptător anti-sistem al secolului XX, Mahatma Gandhi: “Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume.”
Subtitlu: A treia forţă. Renaşterea României profunde
Editura: Logos
Anul apariţiei: 2009
352 pagini
ISBN: 978-973-8131-66-8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu