Aflăm din Cronica lui At-Tabarî că un om numit Scheddâd, fiul lui ‘Ad, poseda « tot universul, din orient şi până în occident », fiind mai mare peste toţi regii. Şi mai aflăm că vrând să fie egalul lui Dumnezeu, construi un paradis după chipul Paradisului veritabil. Mai ştim dintr-o altă legendă că un personaj în jurul căruia Facerea păstrează multă discreţie, Seth, chemând numele lui Dumnezeu, a trecut de săbiile înfricoşătorilor arhangheli puşi să păzească porţile grădinii primilor oameni. Deşi au fost preocupaţi de unul şi acelaşi lucru, Scheddâd a rămas în paginile Cronicii ca « omul care vru să devină egalul lui Dumnezeu », în vreme ce Seth deschide seria personajelor de care este legată restaurarea spirituală. Merită adăstat asupra acestei diferenţe.
Se spune că Dumnezeu trimise la Scheddâd pe profetul Hud. Acesta din urmă îl chemă la supunerea faţă de Dumnezeu, promiţându-i în schimb răsplata edenică, despre care Scheddâd nu ştia nimic. Hud a fost atunci nevoit să facă o descriere a Paradisului. « Dacă Dumnezeu se laudă cu un asemenea loc, voi face şi eu unul pe pământ care să fie cu mult mai frumos. » Cronica ne spune că Scheddâd scrisese tuturor regilor şi prinţilor lumii ca să-i trimită aurul, argintul, pietrele preţioase, perlele, rubinele, topazele, lemnul de aloe, moscul, ambra, safranul şi toate lucrurile de acest fel care se găseau în lume, de la toţi cei care le posedau, din orient şi până în occident.
Se mai zice că atât de tare scăzuseră preţurile din cauza lipsei de monezi cu care să se facă plăţile, încât atunci când cineva încercă să vândă o cămilă pentru un dirham (cea mai mică unitate monetară din vremea lui At-Tabarî), nu se mai găsi nicio piesă cu care să se concluzioneze tranzacţia. Şi se mai spune că în vremea aceea un dirham fusese pus în gura unui mort, iar trimişii lui Scheddâd merseră să dezgroape răposatul pentru a lua şi acea monedă măruntă, pe care stăpânul lor o folosi la construirea paradisului său.
Zidurile construcţiei erau din cărămizi de aur şi cărămizi de argint, iar crenelurile din rubin. Râuri de vin, de lapte, de apă şi de miere curgeau în paradisul acela. În loc de pietre, Scheddâd pusese perle şi rubine, iar în loc de nisip, musc şi safran. Arborii erau cu totul din aur şi argint, iar florile erau încrustate cu pietre preţioase. În palate erau fete şi tineri – şapte sute de ani a durat până când să fie terminat paradisul acela, fără ca iniţiatorul proiectului să fi avut vreodată răgaz să-l vadă. Atunci când, în cele din urmă, în fruntea unei armate numeroase, Scheddâd purcese să-şi vadă opera, uraganul sarsar îl distruse împreună cu oamenii săi, punând astfel capăt acestei atroce aventuri.
Legendele ţesute în jurul celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei ne spun că acesta s-a întors în Paradis, unde a rămas un număr de 40 de ani şi de unde a adus vasul Graalului, simbol al Centrului Primordial menit să binecuvânteze un centru spiritual capabil să înlocuiască pierderea suferită prin căderea omului. Nu e deloc întâmplător deci faptul că Seth este unul dintre numele Mântuitorului. Textele păstrează o mare discreţie privitoare la ce va fi văzut acest personaj în locul de unde au fost alungaţi părinţii săi, şi cu atât mai puţin despre zilele petrecute de el acolo. Pe cât de luxuriantă este descrierea paradisului lui Scheddâd, pe atât de enigmatică este evocarea şederii lui Seth. Ca o întrecere în cuvinte şi o întrecere în tăcere…
Există două metode fundamentale pentru a răspunde nostalgiei paradisului : abordarea prin proiect, care e abuzivă şi conduce la un eşec, şi călătoria spirituală, care poate avea succes. Cuprins de setea perfecţiunii, Scheddâd implementează paradisul în coordonatele lumii în care (îşi imaginează că) este stăpân. Însetat de Dumnezeu, al cărui nume îl imploră în invocaţii, Seth intră în Paradis şi rămâne acolo în răstimpul răscumpărării, 40 de ani. Unul construieşte o replică a descrierilor profetului Hud, jugulând inutil viaţa celor vii (cămila ce nu se mai poate vinde) şi moartea celor morţi (bănuţul care nu-şi mai face funcţia de îmblânzitor al paznicilor lumii de dincolo). Celălalt râvneşte la Absolut, şi primeşte tot ce e în apanajul Celui Preaînalt.
Secole de atunci, suntem cu toţii absorbiţi de nostalgia paradisului, asemeni lui Scheddâd, asemeni lui Seth… Un fragment dintr-o cronică scrisă în secolul X anno Domini, ecourile unor legende care se pierd în noaptea timpurilor, ne privesc în cel mai înalt grad. Utopiile macrosociale (ideologiile parodice ale (post)modernităţii), ţin de proiectul lui Scheddâd, cel care spunea despre sine : « Sunt acel rege care mult timp a domnit asupra lumii. Tot ceea ce am întreprins, am dus până la capăt. » Utopiile personale (cariera, spaţiul privat, distracţiile) fac din fiecare dintre noi mici Scheddâd. Căutările spirituale ţin de Seth. Chemarea numelui lui Dumnezeu, ritual tainic al fiecărei religii, e drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, cea pe care, dacă o găsim, toate celelelalte ni se adaugă nouă.
Scheddâd încarnează pretenţia controlului, Seth prefigurează căutarea spirituală. Unul duce la capăt tot ce a întreprins, mai puţin… totul, în vreme ce celălalt găseşte mai mult decât căutase, tocmai pentru că scopul căutărilor sale era cel mai înalt cu putinţă. Unul are totul, « de la orient la occident », dar nu izbuteşte să fie altceva decât poticnire pentru vremurile în care trăieşte, în vreme ce celălalt în ale Fiinţei se desăvârşeşte, fără să aibă vreodată ceva al lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu