Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”


 O lume ce se scrie pe sine e o lume bătrână şi sclerozată, în care ucenicii se fac rari şi nevolnici. E victoria tristă a colii de papirus asupra minţilor cele mai strălucite. E împrejurarea tenebroasă în mersul lumii la care face aluzie Krişna, atunci când îi promite lui Arjuna că Vişnu se va pogorâ periodic. Din perspectiva doctrinei hinduse a Avatarurilor, Iisus Hristos este o astfel de pogorâre regeneratoare a unei lumi care, de teamă să nu se uite, exersează frenetic uitarea prin scris. Actul de vandalism din Templu, în cursul căruia cel ce propovăduieşte iertarea şi înţelegerea faţă de aproape, răstoarnă mesele valutiştilor cu şfichiul biciul, e joc ingenuu de copil pe lângă cea mai mare violenţă a Logosului: întoarcerea oralităţii triumfătoare.

 Cei doisprezece apostoli, şi ucenicii lor până la şaptezeci şi doi care vor aduce în cetăţi Vestea cea Bună, sunt în răspărul lumii îngheţate pe sulurile sinagogilor. La nivel subtil, Logosul scrie în suflete, şi acestea nu mai au nevoie de suportul mnemic al semnelor alfabetului. Iisus avea deplină dreptate atunci când spunea: “Îndrăzniţi, eu am cucerit lumea!” – se luase la luptă cu moleşeala lumii dedate în ale scriiturii şi-o întorsese în matca ei… Cum ar fi lăsat un text cel care era el însuşi Textul? Cum ne-ar fi scris carte cel care, la Cina cea de Taină, s-a prefigurat pe sine într-o lipie şi-o cupă de vin trecute din mână în mână?

 Hinduismul împarte textele sacre în şruti (textele inspirate direct, precum Vedele) şi smriti (rodul reflecţiei şi a aplicaţiilor diverse, ca Puranele). După această clasificare, Creştinismul are acces la şruti în persoana celui ce se jerfeşte în Liturghii, în vreme ce Evangheliile sunt texte de rangul doi, smriti. Din această perspectivă înaltă şi deplin legitimă, teza protestantă privind traducerea Bibliei în limbile vulgare nu poate fi decât o isterie păguboasă, al cărei obiect e renunţarea la asimilarea magică a lui şruti prin ritualul Împărtăşaniei, în favoarea simplei lecturi a lui smriti. Textele evangheliştilor sunt topite în Împărtăşanie, plus ceva pe deasupra, iar acel ceva e mai mult decât toate la un loc, şi e motivul pentru care Iisus n-a lăsat niciun manuscris, pentru că Logosul nu se contemplă în oglindă… Se întreabă pe undevaşilea, parcă Papini, parcă altcineva – ştie habarul!, ce va fi scriind la ceasul acela Iisus în colbul Templului, în umbra unor farisei vicleni şi a unei femei ce scăpase la poftă? A la lettre, nimic. Lucru pentru care, veţi fi de acord, nu ajunge doar să cunoşti literele…