O catedrală cât o litră de mir de nard

În pericopa evanghelică din Duminica a Şasea a Postului Paştelui, de la evanghelistul Ioan citire, aflăm că Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, cel înviat din morţi, primindu-i pe Iisus şi pe ucenici în casa lor, a luat o litră de mir exotic, un ulei presat din rădăcina unei plante ce creşte în Orient, şi i-a uns picioarele lui Iisus, după care i le-a şters cu propriul ei păr. E atât de puternic mirul acela, încât casa întreagă se umple de mireasma lui. Iar Iuda Iscarioteanul, cel ce se va duce să-l vândă pe Iisus, întreabă de ce s-a făcut asemenea risipă, când mirul acela, dacă tot nu-i mai făcea trebuinţă Mariei, ar fi putut fi mai bine transformat în bani de milostenie pentru săraci.

Să ne uităm la detalii, să încercăm să pricepem. Iisus este la masă împreună cu ucenicii. Este şi Lazăr printre ei. Potrivit manierelor orientale, călătorii şi-au clătit cu apă feţele, mâinile şi picioarele. Mai ales picioarele - pline de praful drumului, poate de spini şi de tăieturi din cauza pietrelor. Însă la masă, într-o casă de om, abluţiunile erau obligatorii şi ţineau atât de politeţe faţă de gazdă, cât şi de confort. A te clăti cu apă rece după o zi de umblat sub soarele Palestinei este un lux şi o plăcere la care noi, modernii, nu putem avea acces decât dacă ne îmbrăcăm la rândul nostru în sandale şi, după vreo 20-30 km parcurşi în caniculă, ne apropiem de o fântână şi, după ce ne astâmpărăm setea cu apă rece, turnăm restul găleţii pe picioare în timp ce cu o mână, încetişor, îndepărtăm praful depus.

Ostenit de drum, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, Iisus este pentru o vreme curat şi mănâncă. Nicio perspectivă utilitară deci în gestul mirungerii pe care urmează să-l facă Maria. În haosul obositor al peregrinărilor ce se apropie de sfârşit, Iisus se află într-o oază de pace, în casa unor prieteni tineri, cel mai probabil necăsătoriţi. Cei trei fraţi nu sunt săraci, îşi permit să ospăteze mai mulţi oameni şi să-i adăpostească în casa lor, dar bogăţia nu explică ceea ce va urma.

Maria ia un recipient cu un lichid exotic, ulei extras din seminţele plantei Nardostachys jatamansi, care creşte doar în Munţii Himalaya, la peste 3000 m altitudine. Este unul dintre cele mai vechi parfumuri cunoscute, bucurându-se de notorietate din India şi până în Roma antică. Pliniu, în Istoria naturală, enumeră douăsprezece specii diferite de nard. În ebraică este nared, în sanskrită i se spune  bhutajata. E atât de anevoie de cules încât uleiul volatil extras din flori este fabulos de scump. Astăzi, practic, pentru noi e doar o amintire. Ceea ce se numeşte nard în zilele noastre e valeriană, o plantă înrudită. Nimeni nu mai escaladează munţii pentru florile nardului biblic.

Uleiul acesta vâscos şi de culoarea ambrei îl toarnă Maria pe picioarele Mântuitorului. Nu e un ritual dedicat oaspeţilor, pentru că altfel l-ar fi turnat pe picioarele tuturor celor de la masă. De fapt, tot ce se petrece e atât de neaşteptat şi de extraordinar, încât nu are nimic din natura unui ritual, a unui gest făcut cum trebuie. La masa Mariei se află Iisus, cel pe care l-a aşteptat să-l vindece pe fratele ei înainte ca acesta să moară. Ea ştie bine că, dacă Iisus ar fi fost acolo, Lazăr n-ar fi murit. Acelaşi om îndelung aşteptat, care acum se află înaintea ei, mâncând şi odihnindu-se după drum, l-a înviat pe Lazăr atunci când era cât se poate de mort. Mai presus de prietenie, mai presus de recunoştinţă, Mariei din Betania trebuie să-i fi apărut evidenţa că lângă ea se află cea mai importantă persoană pe care o putea întâlni în viaţa ei. Şi ce trebuie s-o fi copleşit este caracterul indiscutabil al acelei importanţe, fără comună măsură cu rolul jucat într-o împrejurare sau alta. Iisus nu este important pentru că l-a înviat pe Lazăr, ci este important în sine, indiferent de învierea lui Lazăr şi indiferent de orice. Este o concentrare atât de mare a absolutului într-un înveliş omenesc încât chiar probabilitatea de a-L întâlni sub chipul acela era infimă şi, tocmai de aceea, miraculoasă.

Greu de ştiut care a fost drumul de la intuiţia Mariei la dorinţa de a face ceva. Trebuie să fi stat îndelung să-L privească mâncând şi vorbind cu ucenicii, până să se apropie, să-I cadă în genunchi, să desfacă dopul sticlei cu mir şi să I-o verse încetişor pe picioare. Inexprimabilă în cuvinte, intuiţia trebuie s-o fi dus acolo unde mulţi dintre leviţii contemporani ei nu ajung: că în faţa ei se află Dumnezeu, că Dumnezeu e ostenit de drum şi flămând, înfierbântat de zilele şi înfrigurat de nopţile Palestinei şi că ceva, un act de devoţiune şi de venerare extremă, trebuie făcut cu picioarele acelea trudite de drum şi crăpate de pietre. În mintea ei, trebuie să se fi făcut linişte, zumzetul discuţiilor va fi dispărut cu desăvârşire, alături de toate personajele din încăpere.

A rămas doar ea cu Dumnezeu, căruia Îi potolise foamea şi setea, Îl primise în loc răcoros şi la adăpost de bătaie de vânt. Dacă ar fi fost copil, L-ar fi luat la piept ca o mamă sau L-ar fi legănat pe picioare, ogoindu-I plânsul. Doar că Dumnezeu e bărbat viguros, deplin stăpân peste cele dinăuntrul şi dinafara Lui. În faţa Lui, demonii pălesc şi I se supun ca unui rege al lumilor. Atunci, ca un rege să fie onorat şi venerat! O sticlă de parfum scump de la marginea lumii, adusă prin deşert pe spinare de cămilă şi păzită cu sabia. "Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate, şi pentru toate!” Parfumul se varsă pe picioarele lui Dumnezeu, vorbele tuturor pier în gât, acum tac de-a binelea, iar casa s-a umplut de mireasma mirului, ne spune Evanghelistul. Asceza divină este acoperită cu o extravagantă opulenţă. Trebuie să fi căutat Maria pânzătură vrednică să şteargă picioarele lui Dumnezeu, dar nedescoperind nimic cuvenit, părul şi l-a desfăcut şi cu podoaba izvodită din trupul ei a şters trupul lui Dumnezeu. Acoperit cu pudoare şi intim pentru că ascuns privirilor, părul femeii orientale nu se taie decât ca osândă pentru păcat negru. Maria e neprihănită şi în mintea, şi în corpul ei.

“De ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”, o oală de metal se rostogoleşte peste scări. Maria nu răspunde, beatitudinea ei nu se lasă tulburată de intervenţia unui contabil. Nici ucenicii nu răspund, sunt prea tulburaţi de ceea ce văd, de îngenuncherea sufletului din spatele gestului de a risipi într-o clipită banii necesari pentru întreţinerea unei familii timp de aproape un an de zile. Singurul pragmatic este Iuda Iscarioteanul. El ne reaminteşte că exista probleme, domnilor, iar banii aceştia le-ar fi putut rezolva. Învăţământul, sănătatea, de exemplu. Încă de pe atunci ne dureau învăţământul şi sănătatea.

Şi săracii, desigur, săracii. Parcă mai mulţi şi mai săraci 2000 de ani mai târziu, deşi n-am încetat să-i miluim în tot acest răstimp. Exact cum a spus Iisus: “pe săraci îi veţi avea pururi cu voi”. Nu vă temeţi să fiţi eroi din cauza problemelor mărunte. Nu vă opriţi de la cele extraordinare pentru că zilnic trebuie să mâncaţi ceva ca să vă ţineţi în viaţă. Nu pretextaţi, când vine momentul să zburaţi, că tălpile vă ating pământul. Jocul acesta dintre sublim şi pământesc, Evul Mediu l-a intuit ca şi Maria din Betania. Catedralele sunt cele mai sublime jertfe aduse lui Dumnezeu, pentru că în ele oamenii s-au adus jertfă pe ei înşişi, în spiritul unei bucurii pe care noi nu ne-o mai putem nici măcar imagina. Se spunea pe atunci că zilele petrecute la zidirea unei catedrale sunt zile pe care Dumnezeu le adaugă firului vieţii. Iar banii dăruiţi pentru ridicarea sau înzestrarea unui lăcaş de rugăciune sunt împrumutaţi lui Dumnezeu, care nu rămâne niciodată dator. Oamenii dădeau, conştienţi că nu dau dintr-ale lor, ci din cele ce le-au fost dăruite.

Lumea noastră e la eoni distanţă de ce s-a petrecut în ziua aceea în sufletul Mariei din Betania. Într-un anumit moment al istoriei noastre, am fost cuceriţi de pragmatismul lui Iuda Iscarioteanul: “De ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Noi ştim că există probleme şi vrem să le rezolvăm. Catedrala ne repugnă, şi pe bună dreptate: catedrala nu este o problemă, ba chiar ne reaminteşte că pe lume mai există şi altceva decât probleme. Putem să ne gândim la ea în termeni de poartă solară, dar nicidecum ca la ceva ce trebuie trecut pe agendă şi bifat după o abordare gospodărească. Suntem, neîndoios, tot în preajma lui Iisus, cine nu este? Şi Iuda a fost. Dar, ca şi ucenicul care chivernisea banii, noi n-avem nicio emoţie. Am vrea şi noi să fim eroi, dar avem obligaţii. Pentru noi, Maria n-a fost decât o risipitoare şi-o zăludă, o femeie cu prea multă imaginaţie. Noi ştim mai bine.