Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.


 De fapt, teologia ortodoxă ştie că Dumnezeu este şi Milostiv, şi Maiestuos. Că mila divină nu este infinită, ci se topeşte atunci când se întâlneşte cu grandoarea Sa necruţătoare. Că iertarea are un capăt, numit justiţie. Că pacea lui Dumnezeu se defineşte în raport cu războiul, fără de care n-ar fi calm şi seninătate, ci un non-război călâu şi fără sare (în contrapartidă, “pacea” postmodernă se numeşte fie război rece, fie conflict de joasă intensitate). Toate religiile, fără excepţie, ştiu că echilibrul este făcut din două talgere distincte, în mijlocul cărora acul balanţei stă să tremure la cea mai imperceptibilă atingere. Un creştinism emasculat, în care virtuţile nu se definesc prin înfrângerea ispitelor ci prin absenţa chioară a prilejurilor de a păcătui, este la fel de departe de Hristos pe cât sunt ecranizările patimilor christice de icoanele bizantine ale Mântuitorului.

 Creştinismul, pe vremea când încă era încărcat de vitalitate, avea o dimensiune violentă perfect justificată scripturar: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Evanghelia după Matei 10, 34). Discursul christic împotriva fariseilor, grupare iudaică de tip protestant a cărei principală acţiune era cultivarea textului sacru în sinagogi, în detrimentul ritualurilor Templului, este o adevărată diatribă îndreptată împotriva heterodoxiei. Nu în ultimul rând, gestul simbolic al biciuirii valutiştilor din Templu va deschide, prin forţa exemplului, drumul sfinţilor-soldaţi ai creştinătăţii medievale, a monahilor-cavaleri ai Ordinului Templier teoretizat de Sfântul Bernard din Clairvaux.

 În ciuda a ceea ce vrem să credem, creştinismul şi sabia au făcut timp de secole casă bună. După un război de treizeci de ani, francii lui Carol cel Mare i-au convertit pe saxoni, punându-i să aleagă între religia lui Hristos şi moartea (e stupid să constatăm astăzi că cei ce se pretind fără rezerve creştini atribuie islamului mecanismele de răspândire ale propriei lor religii). Harald Dinte-albastru, regele Danemarcei, în 965; Geza I al Ungariei şi fiul său, Sfântul Ştefan, în 985; Olaf al Norvegiei în 993, Olaf al Suediei în 1008 sunt ultimii prinţi păgâni care se creştinează şi apoi îşi botează poporul fără prea multe discuţii, pentru a se sustrage astfel cruciadelor cavalerilor ce-şi spuneau Fratres Militiae Christi. Creştinarea era condiţia intrării în sistemul de alianţe european, urmată eventual de alăturarea la o campanie militară sub semnul Crucii. Nu vreau să spun că acest lung şir de evenimente de care nu ne face plăcere să ne amintim ar fi condus la o religiozitate de suprafaţă, fireşte că nu. Vreau doar să privim cu mai multă atenţie la un detaliu vestimentar al Apostolului Petru: sabia de la cingătoare. Nu, nu era un accesoriu decorativ.

 Ne place sau nu, toate religiile au o dimensiune violentă greu de înţeles pentru prostia modernilor, începând cu zicerea Psalmistului: “mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi”. Există o mânie sacră pe care o ilustrează toţi Trimişii lui Dumnezeu, fără excepţie: întors de pe munte cu Tablele Legii, Moise ucide 3000 dintre bărbaţii surprinşi în jurul viţelului de aur; Muhammad organizează campaniile militare menite să stranguleze economic Makkah; Iisus blestemă arborele fără rod; avatarurile lui Vişnu restabilesc ordinea tradiţională tot printr-un act violent, un război sau o crimă. Toate descinderile sacrului în lumea sublunară vizează dimensiunea justiţiei, ale cărei acţiuni, fără excepţie, sunt menite purificării unei configuraţii viciate.

 Vieţile Sfinţilor ne dau cu prisosinţă detaliile ilustrate de icoana cu a cărei descriere am început acest text. Trăitor undeva pe la sfârşitul secolului III Anno Domini, Sfântul Dimitrie se trăgea dintr-o familie de nobiliară. Natura lui intimă este aceea a unui om de arme, nu a unui cărturar contemplativ. Urmează tatălui său la tronul Cetăţii Tesalonicului, prin voia împăratului Maximian, care iniţial ignoră identitatea creştină a noului vasal. Numai că vestea, odată ajunsă la urechile suzeranului, atrage automat întemniţarea creştinului, şi mai târziu asasinarea lui. Singurele cuvinte pe care istoria creştinismului i le atribuie sunt cele ce constituie îndemnul transmis unui alt sfânt-militar, Sfântul Nestor: “Du-te şi luptă, şi în numele lui Hristos vei învinge!” Nimic mai normal, zicem noi. Doar Iisus din Nazareth este cel care a lăsat cuvintele acestea provocatoare: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Evanghelia după Ioan 16, 17) O altă icoană a Sfântului Dimitrie ni-l înfăţişează tot ca soldat, cu mâinile deschise într-o îmbrăţişare, una ţinând suliţa şi cealaltă arcul cu săgeţi, sau poate, cine ştie, într-o prefigurare a răstignirii interioare a fiecărui credincios. Aceste icoane mărturisesc despre dimensiunea combatantă a creştinismului, astăzi trecută sub o tăcere neghioabă, alături de exerciţiul funciarmente violent al discernământului intelectual, anticipare a demersului apocaliptic de separare a oilor de capre.