Alături de René Guénon şi Frithjof Schuon, în triplă ipostază de estetician, istoric al artei şi metafizician, Ananda Kentish Coomaraswamy este privit ca unul dintre reînnoitorii Şcolii Perenialiste în Occident (pentru că de inventare sau creaţie nici n-ar putea fi vorbă în acest caz). Indian prin tată, britanic prin mamă, deci pe jumătate oriental, pe jumătate occidental. Cărturar aplecat deopotrivă asupra artei sacre indiene cât şi textelor sacre ale mai multor tradiţii, deci pe jumătate erudit, pe jumătate metafizician. Printr-o curioasă şi blândă ironie, destinul celui din urmă s-a împlinit prin răscrucile şi jumătăţile lui, adică prin acele accidente care ar fi inasimilabile pentru cei mai mulţi dintre contemporani.
Nu ştiu multe lucrări care să clarifice atât de multe chestiuni cu atât de puţine cuvinte precum Hinduism şi buddhism. Până nu demult, aproape oricine avea veleităţi legate de “cultura generală” se simţea obligat să înghesuie în debaraua afectată mofturilor şi ceva idei-de-a-gata despre Orient: buddhiştii n-ar face rău niciunei furnici – reîncarnarea înseamnă că într-o viaţă anterioară ai fost prinţesă, sau rege, sau Napoleon – castele hinduse sunt o formă de injustiţie socială pe care o va eradica modernitatea – maeştrii spirituali sunt hinduşi – Buddha este dumnezeul buddhiştilor – hinduşii sunt politeişti, ş.a.
Fără să persiflăm foarte tare influenţele nefaste ale culturii generale, dar şi fără să trecem cu vederea modul-prost-în-care-ne-imaginăm-că-ştim-foarte-multe, vom spune că demersul lui Ananda Coomaraswamy ilustrat de această lucrare constă până la urmă într-o repunere pe direcţia bună. Nu devine nimeni cunoscător al hinduismului şi al buddhismului după o lectură de 200 de pagini format in octavo. Însă o minte atentă nu are nevoie de mai mult pentru a deveni circumspectă în privinţa erorilor curente pe care le comite matricea culturală a euroamericanilor cu privire la Orient în general, şi la aceste două religii în special. Ceea ce, în opinia noastră, nu-i deloc neglijabil.
Trebuie să lămurim dintru început perspectiva în care se situează Ananda Coomaraswamy. Este aceea a unui comparativism condus în orizontul convergenţei tradiţiilor, al unei cercetări care refuză perspectiva sociologică de abordare a faptelor religioase, condusă sub ipoteza unităţii sensurilor şi a simbolurilor vehiculate de diferite culturi. S-a numit, după un termen rămas nouă dintr-o scriere din secolul al XVI-lea a lui Agostino Steuco – de perenni philosophia – filosofia nepieritoare, deci fără de început şi fără de sfârşit, în care se regăseşte diversitatea dialectală a tradiţiilor.
Transpare din paginile volumului nu îngrămădirea sterilă a datelor colectate de universitarul pretenţios şi meschin, din care ar sclipi de să-ţi ia ochii nu diamantele spirituale, ci tâmpeniile “originale”. Transpare, dimpotrivă, convingerea tradiţionalistului că atât hinduismul cât şi buddhismul sunt ramurile aceleiaşi Tradiţii Primordiale, din trunchiul căreia au ţâşnit, pe alte meleaguri, în alte epoci: iudaismul, creştinismul, islamul – mlădiţele abrahamice.
Nu citeşti Hinduism şi buddhism ca să afli naraţiuni plate despre avatarurile sacrului, sau cine ştie ce arguţii inutile despre natura divină a lui Gautama Buddha. Nu ţi se încurcă în parcursul livresc nici observaţiile părtinitoare ale hindusului cantonat gelos în practica unei religii dincolo de care nu s-ar afla decât erezii. În cele două conferinţe rostite la Philosophical Library din New York undeva la începutul anilor ’40, şi care constituie textul cărţii, auzi vocea calmă şi luminoasă a celui care a înţeles şi e dăruit cu puterea transmiterii altora a acestei înţelegeri.
Cu subtilitate, dar nu fără o ironie, am spune că întreg mesajul cărţii este ţesut în jurul a două afirmaţii fundamentale. Despre hinduism: “o prezentare fidelă a hinduismului ar putea lua forma unei negări categorice a celor mai multe dintre afirmaţiile făcute în legătură cu el”. Undeva mai încolo: “În Occident, buddhismul a fost atât de mult apreciat pentru ceea ce el nu este.” Ni se spune deci că nu. Din nou: nu. O cărticică ce se pierde lesne într-un buzunar vine cu acest mesaj discomfortant: nu. E bine. E ceea ce ne trebuia. Aţi remarcat că sfertodocţii încep întotdeauna prin a spune: ştiaţi că…? Dacă ar fi să schiţăm începutul unui inventar, am spune că de fapt karma nu înseamnă “soartă” decât în sensul ortodox de caracter şi destin. Maya nu este “iluzie”, ci reprezintă măsura maternă şi mijloacele esenţiale de manifestare ale unei lumi cantitative a aparenţelor. Noţiunea de “reîncarnare”, în sensul comun de reîntoarcere pe pământ, constituie doar o greşită înţelegere a doctrinelor eredităţii, transmigraţiei şi regenerării. Ceva rămâne, desigur, ceva se transmite, persistă şi după moartea noastră, dar nu partea care ne este nouă cea mai dragă şi ne reprezintă de fapt cel mai puţin: individualitatea.
Din nou, nu. Buddhismul nu este o religie catifelată ca o ceaşcă de cafea cu lapte, pe care s-o sorbi tembel la micul dejun, înainte s-o iei la goană prin trafic. Accentul pus în buddhism pe luciditate este capital. Nimic nu trebuie făcut fără concentrarea minţii sau în aşa fel încât să se poată spune “n-am vrut să fac asta”. Păcatul involuntar este mai rău decât cel intenţionat. Nirvana nu e un “joint-metafizic”, Nirvana reprezintă un fel de moarte (referindu-se totuşi la fiinţe încă vii), în spiritul în care Meister Eckhart spunea: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este decât pentru aceia care sunt cu desăvârşire morţi.” Nimic accesibil, nimic facil, nimic seducător şi sclipitor.
Principiile buddhiste: 1. Să nu ucizi. 2. Să nu furi 3. Să nu dai frâu liber poftelor cărnii. 4. Să nu minţi. 5. Să nu foloseşti stupefiante (adică să nu-ţi faci realitatea plăcută prin intermediul unor adjuvante nepermise). 5. Să nu huleşti. 6. Să nu calomniezi. 7. Să nu ai conversaţii frivole. 8. Să nu pofteşti la lucrul altuia. 9. Să nu pizmuieşti. 10. Să nu nutreşti păreri greşite. Adică reguli. Constrângeri. Înainte de Nirvana, o forţă coagulează viaţa aspirantului. Ca şi în creştinism.
Nu. Buddhismul nu este un coş de rufe în care ar intra de-a valma: poezie exaltată, bun plac, complezenţă către toate făpturile, exotism de plantă ornamentală şi altele. Ca în toate religiile, disciplina practică precede contemplaţia. Undeva, la capătul unui drum aspru, există cu totul altceva decât toleranţa faţă de homosexuali şi întâlnirea lui Dalai Lama cu George W. Bush clamate de mass-media. Desăvârşirea. Adică mai mult decât simpla inocenţă copilărească, ba dimpotrivă, ştiinţa de a deosebi sminteala şi înţelepciunea, binele de rău, ştiinţa de a te desprinde de amândouă şi de a fi drept în spirit, nu în literă, amoralmente moral.
Hinduism şi buddhism, cartea lui Ananda K. Coomaraswamy, este scrierea cuiva care a înţeles. Iar când indienii vorbesc despre cel-ce-a-înţeles o anumită doctrină, nu desemnează prin acest cuvânt doar pe cineva care sesizează sensul logic a ceea ce expune doctrina, ci despre cel care a “verificat” prin propria sa experienţă, care este ceea ce cunoaşte. Din punctul acesta de vedere înalt şi deloc evident primim observaţia că, în viziunea brahmanică, ignoranţa se referă la “cine suntem noi”, în vreme ce în formularea buddhistă, ea se referă la “ceea ce nu suntem”: doar două moduri diferite de a spune acelaşi lucru, întrucât ceea ce suntem cu adevărat nu se poate defini decât prin ceea ce nu suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu