Stă scris la carte că din Mercedes nimeni nu va ajunge în Rai

Are Georges Bernanos, autor catolic din literatura franceză, în romanul Le Curé (Preotul), o scenă care mi-a rămas adânc holşurubată în minte. Cică despre un preot de ţară mersese vestea că omul devenea sfânt. De unde o abundenţă de vizitatori din oraşe îndepărtate. Nu veneau să le citească rugăciuni, nici să-l atingă şi să se vindece de niscai beteşug. Nu, erau orăşeni laici, veneau să-l vadă, veneau ca la urs. Un turist din ăsta face cale întoarsă după ce-l zăreşte preţ de un minut şi-şi exteriorizează dezamăgirea cu cuvintele următoare: “Un sfânt nu poate sta în mijlocul străzii şi să mănânce un măr.” Pasămite îl zărise pe preot în mijlocul satului, taman pe strada principală, mâncând un măr. Nu se ştie dacă cel din urmă a sesizat dezamăgirea orăşeanului care i-a întors spatele fără măcar să-i vorbească. Iar dacă ar fi zărit-o, ce s-ar fi cuvenit să facă?

Zilele trecute, la bisericuţa parohială de lângă talpa blocului, a venit să slujească părintele mitropolit Andrei al Ardealului. A coborât dintr-o maşină neagră, un VW Passat. Sincer, mi-a părut rău că nu era un Mercedes. Frate-meu a avut exact acelaşi tip de maşină, de două ori l-a lăsat în ţară şi a călătorit sute de kilometri pe platformă. Mercedes este o maşină mult mai bună. Nu cunosc pe nimeni care să fi rămas în pană cu un Mercedes. Nu, nu cred că Mercedes este o maşină pentru manelişti, la fel cum nu cred că BMW este o maşină pentru recuperatori. Vecinul meu de la scara D are un Mercedes. E un om normal şi cu cheltuielile de întreţinere la zi. Partea proastă e că vecinul meu de la parter are un VW Passat exact ca al părintelui mitropolit. E un băiat de aur, cu atât de mult bun simţ încât ar trebui să-i pună robinet.

De fapt, maşinile nu înseamnă nimic dacă nu vrem noi să proiectăm un vis peste ele. Haideţi să vă spun o poveste. Cică doi călugări, unul mai tânăr, altul mai bătrân, mergeau pe o cărare. Lângă un pârâu ceva mai nervos, dau de o femeie care nu se încumeta să-şi ude cizmuliţele. Drept care îi roagă pe cei doi s-o ducă pe malul celălalt în braţe. Cel tânăr se codeşte, că ea e prea femeie, că nu se cuvine, că el e smerit. Cel în vârstă o înşfacă gospodăreşte, o duce peste apă, o aşază pe picioare şi sănătate bună. Călugării îşi continuă drumul, cel tânăr vizibil scandalizat, cestălalt cufundat în rugăciuni şi inimă. La o vreme, novicele îi cere cu iritare celuilalt explicaţii pentru ceea ce el percepea ca o abatere de la normă. La început, bătrânul mai că nu-şi amintea despre ce e vorba. Când a priceput, s-a luminat şi a zâmbit: eu am pus-o de mult jos, tu continui s-o duci în braţe!

Există la cei mai mulţi dintre contemporani o “superstiţie a faptelor”, adică senzaţia că faptele sau obiectele ar avea o valoare în sine, o conotaţie prestabilită şi imuabilă. Pe scara asta, Mercedesul înseamnă trufie, Tico e smerenie. De fapt, tot ce e mare (o catedrală, de exemplu) ar fi plin de păcat, în vreme ce lucrurile mici ni s-ar oferi încărcate de virtuţi explicite. Aurul e rău, mai ales dacă e în cruci şi straie preoţeşti. Şi musai e acolo, pentru că tot ce e galben în univers conţine într-o proporţie covârşitoare aur. Inclusiv păpădia? Mai ales păpădia. Aici sunt puţin descumpănit, pentru că nu văd alternativă la aur. Lemnul? Da, poate că lemnul. Sau sosul beşamel. Să vedem preoţii cu hainele pătate cu ketchup roşu, care simbolizează sângele Mântuitorului, asta ne-ar reconforta. Ketchupul este tot un fel de smerenie.

Cum să zic, eu nu sunt suficient de lămurit, de aceea caut un om competent să-mi clarifice următoarea dilemă: care este cilindreea acceptabilă din punct de vedere spiritual pentru maşina unui duhovnic? Vă întreb pornind de la un caz concret, cel al părintelui meu paroh, care deţine un Opel Astra. Adică, dacă are 1600 cmc, mai merge, dar ce putere să-mi dea iertarea păcatelor ar mai avea un preot cu 2000 cmc? Nu el, maşina, dar orişicum. Vă spun sincer că trufia mea este să urc Feleacul cu 100-110 km/h şi să-i las visători pe toţi posesorii de Audi şi Mercedes care nu ştiu ce sprint poate avea un Forduleţ cu aere de familist convins şi cilindree băţ. O altă întrebare care mă roade, la care vă rog să-mi aduceţi lămuriri: dacă mă întâlnesc cu părintele duhovnic pe autostradă, el trebuie să se tragă smerit pe prima bandă sau e permis s-o călcăm amândoi blană ca bezmeticii, adică să tragem o liniuţă bărbătească, aşa ca de la creştin la creştin?

Dacă vi se pare că am ajuns la bazaconii, să ştiţi că metoda se numeşte reducerea la absurd şi se practică şi în matematică, şi în logică. Este suficient să presupui că un fapt este adevărat, să te comporţi ca şi cum ar fi şi să-l duci până la consecinţele lui naturale. Cei care au imagini prefabricate despre sfinţi (care musai nu pot mânca un măr în mijlocul drumului), despre maşini (care sunt trufaşe, de parcă ar fi oameni plini de păcate), despre straiele preoţeşti (unde tot omul vede aur, de parcă el dorado s-ar fi mutat în biserici), comit cu toţii aceeaşi eroare: credinţa că faptele şi obiectele ar avea valoare intrinsecă. Toţi neduşii pe la biserică (adică vagabonzii spirituali) au creionată în minte o imagine în care orice preot trebuie să intre. Fără excepţie. Dacă ar putea, ar fotocopia imaginea respectivă şi ar bate-o-n cuie pe fiecare uşă de altar, să înveţe preoţii cum să se poarte. Aşa, dezinteresat, că de fapt ei nu se duc la biserică, dar ştiu ei mai bine.

Şi ştiţi ce-i curios? Că toţi cei care asociază Mercedesul cu păcatul de moarte repetă ca nişte papagali: aparenţele înşală. Adică, dacă ei au un aer aşa de ţopârlani fuduli, aparenţele înşală, de fapt sunt nişte deşteptuţi şi nişte “subtilicioşi”. Dar când un arhiereu vine în Audi, aparenţele devin brusc obiective şi imbatabile, evidente şi inatacabile. Dacă i-am crede şi-am schimba parcul auto cu Trabant şi cu Tico, instantaneu am dobândi cea mai sfântă Biserică din universul vizibil. Sfântul Sinod ar trebui să se identifice cu o parcare de Oltcit-uri, Dacia 1300 (cu piese originale franţuzeşti), broscuţe VW, Mercedesuri cobra şi BMW ursuleţ. Hai c-am glumit, am vrut de fapt să vă testez atenţia, stă scris că în Mercedes nu va ajunge nimeni în Paradis.

De fapt, oamenii chibzuiţi de altădată ştiau că faptele se verifică prin intenţia lor, iar lucrurile prin simbolistica tradiţională. Bănuţul văduvei e mai bine primit de Dumnezeu decât banii de aur ai fariseului, pentru că vin cu îngenuncherea sufletului. Ce ştim noi ce e în sufletul ierarhilor Bisericii? Cine poate pretinde că înţelege drama din sufletul vecinului lui de la etajul trei? E incredibil cum oameni care nu-şi cunosc bine vecinii de palier ştiu exact care sunt păcatele episcopilor, mitropoliţilor şi patriarhului BOR, şi asta doar uitându-se la nişte poze cu maşini şi straie rămase neschimbate de peste 1500 de ani. De fapt, n-ar trebui să ne mire, este un reflex încetăţenit în lumea construită de televizor: aproapele devine departe, departele devine aproape. Îl judecăm pe patriarh pentru că (avem impresia că) ştim mai multe despre el decât despre colegul de birou, ne e mai aproape Mihaela Rădulescu decât mama soacră.

Chibzuiala aşezată s-a dus dintre noi. Acolo unde un ţăran ar fi chitit just şi-ar fi văzut drept, noi, epigoni nevrednici, dresaţi să fosforăm în ritmul şi cu subtilitatea ştirilor de la ora 5, nu mai distingem între grandios şi megalomanic, între funcţional şi opulenţă. Şi mai uităm un lucru esenţial: acela că sfântul rămâne el însuşi chiar dacă sta în mijlocul drumului şi mănâncă un măr. Suntem şablonaţi, rutinaţi, blazaţi, ne plictisim într-un univers vrăjit şi grav, căruia nu-i percepem decât platitudinile şi cu care relaţionăm la băşcălie.