Spunem prea des, cu un aer de înţelept fatalist, multpreaîncercat în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”?), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.
Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.
Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.
Autoritate şi ierarhie
În toate tradiţiile există mărturii în privinţa opoziţiei dintre puterea temporală şi autoritatea spirituală. Totuşi, această opoziţie nu datează „de când îi lumea”, ci pot fi situate într-o fază destul de îndepărtată de pura spiritualitate primordială. De altfel, la origine, cele două puteri erau cuprinse într-un principiu comun, şi incarnate în aceeaşi persoană. Atunci când unitatea primordială s-a rupt, a apărut, ultim bastion în calea degenerării, instituţia castelor. Nu doar India, exemplul cel mai cunoscut, ci toate societăţile tradiţionale, fără excepţii, au cunoscut acest regim al împărţirii oamenilor în categorii, în funcţie de disponibilităţile lor spirituale. Unitatea organică a societăţii nu poate fi regizată de imperativul egalităţii, promovat de moderni, pentru că acesta nu corespunde niciunei realităţi, ci este tributară unei clasificări armonioase.
Or, în timp, şi această formă de armonei a fost înlocuită cu o distincţie transformată în rivalitate. Funcţiile inferioare au pretins supremaţia, ajungându-se în urmă la confuzia cea mai completă, la negarea şi la răsturnarea oricărei ierarhii. Acestă doctrină a degenerării corespunde doctrinei celor patru vârste cosmice, subversiunea ordinii normale producându-se în Vârsta Sumbră, în care ne aflăm acum. Puterea temporală devine mai importantă decât spiritualul, însă rădăcinile se găsesc în atemporalitate, acolo unde Parashu-Râma (avatar divin) îi nimiceşte pe Kshatriya (casta cavalerilor) revoltaţi, pe atunci pe când strămoşii hinduşilor locuiau încă într-o regiune septentrională. Celţii, de exemplu, figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (preot) şi urs (cavaler), după nişte repere de origine hyperboreană. Or, având în vedere că fiecare epocă poate fi înţeleasă dacă este situată în locul pe care-l ocupă în cadrul întregului faţă de care este unul dintre elemente, caracteristicile particulare ale epocii moderne nu se explică decât dacă înţelegem aceasta ca fiind una dintre fazele finale ale Kali-Yuga. Rămâne să ne întrebăm în virtutea cărei consideraţii am putea considera că istoria nu este nici un loc al absurdului în mişcare, nici o înşiruire plată de evenimente şi actori cărora specialistul le conferă perspectivă în funcţie de inspiraţia personală. René Guénon vorbeşte despre o similitudine simbolistică, în virtutea cărea lucrurile sunt „precum în cer, aşa şi pe pământ”, realitatea vizibilă fiind dublată de o realitate principială, la fel cum cunoaşterea autentică trimite spre sacru: „istoria, cu condiţia de a fi înfăţişată aşa cum trebuie, îşi are, ca toate celelalte, locul său în cunoaşterea integrală, dar nu are valoare, sub acest raport, decât atât cât permite să se găsească, în contingenţele înseşi care sunt obiectul său imediat, un punct de sprijin pentru a se ridica deasupra contingenţelor.” Punctul de sprijin care sfâşia textura aparenţelor nu poate fi decât de sorginte tradiţională, aşa cum textele sacre şi exegeza autorizată ni-l transmit.
Sacerdoţiu şi regalitate
Opoziţia dintre spiritual şi politic ţine de legile ciclice. În India, antagonismul se găseşte sub forma conflictului dintre Brahmani şi Kshatriya. În Europa medievală, este conflictul dintre Sacerdoţiu şi Împeriu. În China – luptele dintre taoişti şi confucianişti, ale căror doctrine ţin de cele două datorii. În Tibet – ostilitarea regilor faţă de lamaism, care trimfă şi reabsoarbe complet puterea temporală în organizarea teocratică. Întotdeauna, războinicii, deţinătorii puterii temporale, după ce fuseseră la început supuşi autorităţii spirituale, se declară independenţi faţă de orice putere superioară, sau chiar caută să subordoneze această autoritate, transformând-o într-un instrument în serviciul propriei lor dominaţii.
Puterea regală cuprinde tot ceea ce, în ordinea socială, constituie guvernarea propriu-zisă, şi asta chiar şi atunci când această guvernare nu are forma monarhică. Această funcţie este cea care aparţine întregii caste a Kshatriya, şi regele nu este decât primul dintre membrii ei. Funcţia despre care este vorba este dublă întrucâtva: administrativă şi judiciară pe de o parte, militară pe de alta, căci ea trebuie să asigure ordinea atât în interior, ca funcţie regulatoare şi echilibrantă, precum şi în exterior, ca funcţie protectoare a organizării regale. Aceste două elemente constitutive ale puterii regale sunt, în diverse tradiţii, simbolizate prin balanţă şi spadă. Puterea regală este sinonimă puterii temporale.
Cât priveşte sacerdoţiul, funcţia sa esenţială este conservarea şi transmiterea doctrinei tradiţionale, în care orice organizare socială legitimă îşi găseşte principiile sale fundamentale. Această funcţie, de altfel, este în mod evident independentă de toate formele speciale pe care le poate îmbrăca doctrina pentru a se adapta, în expresie, în funcţie de condiţiile particulare ale unui anume popor sau unei anume epoci, şi care nu afectează nicicum fondul însuşi al doctrinei, care rămâne peste tot şi întotdeauna identic şi imuabil, atunci când este vorba despre tradiţii autentic ortodoxe. Aşadar, funcţia de sacerdoţiu nu este sinonimă cu aceea de cleric sau de preot, deşi aceştia o pot exercita. Adevărata funcţie a sacerdoţiului este una de cunoaştere şi de transmitere, de aceea Brahmanii sunt prezentaţi în textele sacre hinduse ca fiind gura lui Purusha, în vreme ce Kshatriya corespund braţelor, pentru că sarcinile lor ţin esenţialmente de acţiune. Împlinirea ritualurilor ţine de toate castele hinduse, nefiind apanajul unei caste în special.
Distincţia dintre spiritual şi politic ţine de cea dintre principii şi aplicaţii, dintre ordinea „metafizică” şi cea „fizică”, dintre cunoaşterea celor ce sunt dincolo de natură şi cunoaşterea naturii. Or, cele două n-au fost dintotdeauna despărţite. René Guénon îl citează pe Plutarh, cel care în Isis şi Osiris (9) ne spune despre vechea orânduire a Egiptului: „Regii erau aleşi dintre preoţi sau dintre războinici, pentru că aceste două clase, una datorită curajului său, cealaltă în virtutea înţelepţiunii sale, se bucura de o stimă şi de o consideraţie deosebite. Când regele era din casta războinicilor, intra automat în casta preoţilor. Era atunci iniţiat în această filosofie în care atâtea lucruri, sub formule şi mituri care ascundeau cu o aparenţă obscură adevărul şi manifestarea transparentă, erau ascunse.” Guénon situează ruptura lumii occidentale cu propriile sale doctrine tradiţionale spre epoca Renaşterii, poate chiar mijlocul secolului al XV-lea, moment care a antrenat reorganizarea confreriilor de constructuri ai catedralelor pe o nouă bază, de acum incompletă.
Cunoaştere şi acţiune
Raportul dintre autoritatea spirituală şi puterea temporală poate fi redus la raportul care există între cunoaştere şi acţiune. Aici René Guénon este nu lasă umbra unui dubiu: „Cunoaşterea prin excelenţă, singura care merită cu adevărat acest nume în plenitudinea sensului său, este cunoaşterea principiilor, independent de orice aplicaţie contingentă, şi aceasta aparţine exclusiv acelora care posedă autoritatea spirituală, pentru că nu există în ea nimic care să ţină de dimensiunea temporală, fie şi înţeles în accepţiunea sa cea mai largă.” Deţinătorii puterii temporale trebuie să posede şi ei o cunoaştere, dar este vorba mai ales de cunoaştere prin participare. Oamenii făcuţi pentru acţiune nu au aptitudini în egală măsură pentru cunoaşterea pură şi absolută, de aceea Brahmanii nu-şi dezvăluie doctrina în faţa membrilor castei Kshatriya.
Unde ne aflăm noi astăzi din acest punct de vedere? Nu numai că spiritualul şi temporalul sunt la distanţă unul de celălalt, în măsura în care ar fi legitim şi chiar necesar să se producă acest lucru, dar s-a ajus la pretenţia unei separaţii radicale. Or se pare că cele două niveluri n-au fost niciodată mai amestecate decât sunt azi, şi mai ales preocupările temporale n-au afectat niciodată într-atât ceea ce ar trebui să fie absolut independent. S-a ajuns până acolo încât în lumea pe dos care este civilizaţia Occidentului modern, o deviaţie şi o anomalie, să afirmă superioritatea acţiunii asupra cunoaşterii. De aici, spune René Guénon, nu putem să ne aflăm decât într-o formă mai mult sau mai puţin malignă de haos: „Orice acţiune care nu provine din cunoaştere este lipsită de principiu şi nu e decât o vană agitaţie. De asemenea, orice putere temporală care-şi ignoră subordonarea vizavi de autoritatea spirituală este vană şi iluzorie. Separată de principiul său, nu va putea să se exercite decât în mod dezordonat şi se va întrepta fatal spre pierdere.”
Atunci când cunoaşterii îi este negată orice valoare, e semnul că înşişi Kshatriya sunt deposedaţi de putere de către castele inferioare, iar importanţa acordată consideraţiilor de ordin economic în epoca noastră mărturiseşte că ne aflăm sub dominaţia castei negustorilor (Vaishya), al cărei echivalent este reprezentat în lumea occidentală de burghezie. Kshatriya, chiar revoltaţi, au mai degrabă tendinţa să afirme o doctrină trunchiată, falsificată de ignoranţă sau de negarea a tot ceea ce depăşeşte nivelul „fizic”, dar în care subzistă încă anumite cunoştinţe reale, fie ele şi inferioare. Refuzând să recunoască o autoritate superioară, atitudinea castei războinicilor poate fi desemnată prin „luciferianism”. În vreme ce contestările ulterioare (şi unii au văzut în comunismul sovietic o expresie a accesului la putere a Shudra, casta servitorilor, cea de-a patra din sistemul hindus, sistem la care continuăm să ne raportăm datorită clarităţii în expunere pe care o oferă), o expresie a „satanismului”, adică a răsturnării raporturilor normale şi a ordinii ierarhice în general.
Rezumând, supremaţia Brahmanilor menţine ortodoxia doctrinală, revolta Kshatriya aduce heterodoxia, în timp de dominaţia castelor inferioare este noaptea intelectuală, este starea Occidentului de acum, care îşi răspândeşte propriile tenebre asupra întregii lumi. Eroarea Occidentului modern constă în credinţa că cunoaşterea este supusă acţiunii, fapt care mărturiseşte o decadenţă intelectuală foarte avansată. Însă nu întotdeauna lucrurile au fost aşa în această parte a lumii. Pericopa evanghelică a orbului şi a paraliticului amintea în vremurile creştine despre raporturile dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă: acţiunea lăsată de capul ei este oarbă, în vreme ce imutabilitatea esenţială a cunoaşterii este comparabilă celei a paraliticului. Există o neîndoioasă superioritate a paraliticului în această relaţie, care simbolizează superioritatea contemplaţiei asupra acţiunii.
Revolta politicului
La aproape toate popoarele, mai ales în cursul modernităţii, deţinătorii puterii temporale au încercat să devină independenţi faţă de orice autoritate superioară, pretinzând separarea spiritualului de temporal. Or, puterea temporală se ruinează ignorându-şi subordonarea faţă de autoritatea spirituală, pentru că, precum tot ceea ce aparţine lumii schimbării, nu-şi poate fi suficientă sieşi, schimbarea fiind de neconceput şi contradictorie fără un principiu stabil, imuabil. Mai trebuie observat că, în doctrina hindusă a avatarurilor divine, primele în ordine cronologică aparţin castei Brahmanilor, Buddha Shakya-Muni şi Iisus Hristos se nasc în casta Kshatriya, în vreme ce Muhammad este un Vaishya.
În cazul particular al Franţei, René Guénon situează momentul revoltei politicului la episodul distrugerii ordinului Templierilor, impus papalităţii de către regele Filip cel Frumos, a cărui balanţa financiară permanent deficitară avea mare nevoie de averea acumulată de călugării-cavaleri. Astăzi se cunosc şi acuzaţiile absolut fantastice aduse acestora, şi faptul că deficitul monetar al casei regale a devorat în trei ani averea considerabilă confiscată în urma unui proces injust… Mai vorbesc unii despre blestemul sculptat în piatră de Jacques de Molay, Marele Maestru al Ordinului, închis timp de şapte ani într-un turn înainte de a fi ars pe rug, şi despre penibila moarte a regelui căzând de pe cal în timpul unei plimbări banale. Teribile sunt detaliile a ceea ce poate fi numit începutul revoltei politicului, la baza căreia Dante Alighieri vede ca mobil al acţiunilor „cupiditatea”, ceea ce este un viciu de Vaishya.
Episoadele următoare nu fac decât să consolideze revolta politicului. „Principiul naţionalităţilor” este folosit mai ales împotriva Papalităţii şi a Austriei, care reprezenta ultimul rest al moştenirii Sfântului Imperiu. Mai apoi, acolo unde regalitatea se poate menţine devenind „constituţională”, ea nu mai este decât umbra propriei instituţii, aşa cum o exprimă formula cunoscută conform căreia „regele domneşte, dar nu guvernează”, ceea ce nu e decât o caricatură a vechii regalităţi. În evul mediu era, pentru întreg Occidentul european, o unitate reală, fundamentată pe bazele ordinii tradiţionale, care era cea a Creştinismului. Atunci când au apărut unităţile secundare, pur politice, adică temporale şi nu spirituale, care sunt naţiunile, marea unitate a Occidentului a fost iremediabil distrusă, şi existenţa efectivă a Creştinismului a luat sfârşit.
Reforma a fost simptomul cel mai aparent al rupturii unităţii spirituale a Creştinismului. Printr-o coincidenţă care nu are nimic întâmplător, Renaşterea s-a produs aproape în acelaşi timp cu Reforma, în momentul în care cunoştinţele tradiţionale ale evului mediu erau aproape în întregime pierdute.
Politicul ca victimă
Kshatriya i-au uzurpat pe Brahmani, politicul luând locul spiritualului. Vaishya i-au uzurpat pe Kshatriya, altfel spus economicul a înlăturat politicul. René Guénon spune: „[…] dacă elementele sociale cele mai inferioare acced la putere într-un mod sau altul, domnia lor va fi pe cât se pare cea mai scurtă dintre toate, şi va marca ultima fază a unui ciclu istoric, pentru că nu se poate coborâ mai jos. Chiar dacă un asemenea eveniment nu ar avea implicaţii mai generale, se poate presupune că va fi, cel puţin pentru Occident, sfârşitul perioadei moderne.” Învăţămintele tuturor doctrinelor tradiţionale sunt unanime atunci când afirmă supremaţia spiritualului asupra temporalului. Şi, oricât de şocant ar fi, trebuie afirmat că asupra spiritualului nu se află nimic, şi nimic nu-l poate controla. Necunoaşterea acestui fapt atrage: dezechilibru social, confuzia funcţiilor, dominaţia elementelor celor mai inferioare, şi de asemenea degenerescenţa intelectuală, uitarea principiilor transcendente, iar în cele din urmă negarea oricărei adevărate cunoaşteri.
Unde suntem noi în tabloul acesta? Fagocitarea politicului de către economic am trăit-o cu mult timp în urmă, iar ecourile acestui festin macabru se fac auzite şi astăzi. Democraţia presupune prin ea însăşi accesul la putere al celor mai josnice elemente, care suplinesc absenţa unei dimensiuni intelectuale autentice printr-o frenetică preocupare pentru „imagine” (adică pentru aparenţe mincinoase). Vectorii aceştia distrugători sunt departe de a-şi fi epuizat energia, şi credem că cel mai cuminte este să le urmărim rece zvârcolirile, de undeva de la margine. Pentru că, aşa cum spune René Guénon, fiecare anomalie îşi are locul ei în echilibrul universal…
Autor: René Guénon
Rating:
Editura: Guy Tredaniel
Anul apariţiei: 1929
126 pagini
cartonată
ISBN: 2-85707-142-6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu